„Unirea cea Mică” – 24 ianuarie 1859

460

„De vrei să ştii cine ai fost, istoria învaţ-o pe de rost”!
Istoria multimilenară a poporului nostru are, ca principală coordonată, ideea şi lupta pentru Unire şi Unitate „ în cuget şi simţiri”, în spaţiul Carpato- Danubiano- Pontic. Pentru înaltul şi mereu perenul ideal de Unire şi de Unitate au luptat, la vremea lor, printre mulţi alţii:
Mihai Viteazul, voivodul Unificator, care în ziua de 27 mai 1600 s-a proclamat ceea ce era de fapt şi de drept, „Domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a Toată Ţara Moldovei”, el intrând în istorie ca un simbol strălucit şi însufleţitor pentru toate generaţiile care au militat, au luptat, ori s-au jertfit pentru înaltul ideal al înfăptuirii, al păstrării sau refacerii unităţii pământului românesc.
Tudor Vladimirescu, conducătorul revoluţiei din 1821, amplă mişcare populară şi naţională declanşată „pentru binele şi folosul a toată ţara” „ca unii ce suntem de un neam şi de o lege”, când s-a proclamat cu tărie că „Patria se cheamă norodul, nu tagma jefuitorilor”.
Liderii de necontestat, un Bălcescu, un Iancu, un Kogălniceanu, un Eftimie Murgu şi mulţi alţii, ce s-au aflat în fruntea Revoluţiei române de la 1848-1849 şi care au făcut să se audă, dincoace şi dincolo de Carpaţi, de la Tisa până la Nistru, strigătul de pe Câmpia Blajului a zecilor de mii de glasuri: „ Noi vrem să ne unim cu ţara!”
Idealul unităţii- naţional-statale s-a materializat prin Unirea din 24 ianuarie 1859 sau „Unirea cea Mică”. Ea s-a realizat fără violenţă, în condiţiile dreptului maselor populare de a-şi hotări destinul. După cum avea să afirme marele om de stat Mihail Kogălniceanu, Unirea din 1859 a fost „ actul energic al întregii naţiuni române…Unirea naţiunea a făcut-o… Cheia boltei fără care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional”. Unirea Principatelor Române reprezintă actul politic care stă la baza României moderne.
În vara anului 1853 izbucneşte războiul Crimeii, început de Rusia împotriva Imperiului Otoman. La Congresul de pace de la Paris (1856), reunit după înfrângerea Rusiei, s-a adus în plan politic internaţional şi situaţia principatelor Dunărene, unirea acestora fiind una dintre problemele importante puse în faţa Congresului. S-a creat şi posibilitatea că cetăţenii români să se pronunţe pentru unire.
Patrioţii români, prin reprezentanţii lor distinşi: M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, Costache Negri, Al Ioan Cuza, V. Mălinescu, Constantin A. Roseti, fraţii Ion şi Dumitru Brătianu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Boliac, Nicolae Orăşanu şi mulţi alţii, au depus eforturi deosebite pentru realizarea Unirii. În 1857, Marile Puteri acordă dreptul de a se consulta populaţia cu drept de vot despre Unire. În acest scop s-au constituit adunări Ad-hoc, care urmau să se pronunţe asupra organizării politice şi sociale a ţărilor române. Pregătirile şi alegerile pentru adunările Ad-hoc s-au desfăşurat diferit în cele două ţări. În Ţara Românească, fostul domn, caimacamul Alexandru Ghica, a adoptat o poziţie de înţelegere faţă de partida unională; majoritatea membrilor din Divanul Ad-hoc au spus „Da” pentru Unire.
În Moldova, însă, caimacamul Nicolae Vogoride, agent al Turciei şi al Austriei, s-a opus şi a intimidat partida naţională. De asemenea, a falsificat listele electorale de reprezentare în Divanul Ad-hoc. Şansa a făcut ca N. Vogoride să se destăinuie, prin scrisori, fratelui său din Constantinopol, iar corespondenţa a fost furată şi publicată în presa europeană, la Bruxelles. Marile Puteri au anulat falsele alegeri. În toamna anului 1857, în urma noilor alegeri, toţi s-au pronunţat pentru Unirea Principatelor Moldovei şi Ţării Româneşti.
În 1858, Convenţia de la Paris a stabilit ca Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei să rămână sub suzeranitatea „Maiestăţii Sale Sultanul” şi sub protecţia Marilor Puteri. Unirea propusă aici era una mai degrabă formală, cele două principate urmând să funcţioneze separat în mare parte, ca până atunci, cu doar câteva puncte comune: o Comisie Centrală la Focşani, care reprezenta un fel de Parlament mai mic, Armata şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie. Capitalele rămâneau aceleaşi, la Bucureşti şi Iaşi, şi se intenţiona ca domnitorii să fie diferiţi.
În anul următor 1859, în data de 5/17 ianuarie, au fost organizate alegeri la Iaşi, domnitor fiind ales Alexandru Ioan Cuza. Peste o săptămână, în 12/24 ianuarie, au avut loc alegeri şi la Bucureşti. Şi aici a fost ales, sub presiunea populaţiei, domnitor tot Alexandru Ioan Cuza. Marile puteri au fost puse în faţa faptului împlinit; cu cele două principate conduse de acelaşi domnitor.
Meritul lui Cuza a fost că a reuşit recunoaşterea internaţională a Unirii Principatelor Române şi, prin reformele sale în toate domeniile, a pus bazele statului român modern. După 162 de ani, ziua de 24 ianuarie ne face să retrăim paşii făcuţi de strămoşii noştri pentru tot ce înseamnă, azi, România. S-a început, de fapt, făurirea României Mari. Să fim mândri de ce-au realizat străbunii noştri, să apărăm fiecare palmă din glia strămoşească şi ,,….de-ar veni cel sfânt,/ Zamolxe, c-un întreg popor/ De zei, i-am întreba: ce vor?/ Şi nu le-am da nici lor pământ,/ Căci ei au cerul lor”;…… ,,Pămâtul nostru-i scump şi sfânt,/ Că el ni-e leagăn şi mormânt:/ Cu sânge cald l-am apărat,/ Şi câte ape l-au udat/ Sunt numai lacrimi ce-am vărsat……..”. (G. Coşbuc)
Romulus Modoran

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here