Un secol de la debutul poetic al lui Lucian Blaga

216

Despre primele încercări poetice ale lui Lucian Blaga aflăm din scrierea sa postumă, “Hronicul şi cântecul vârstelor”, ediţie îngrijită şi Cuvânt-înainte de George Ivaşcu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1965.După cum se confesează, primele exerciţii de versificaţie s-au petrecut la 13-14 ani(1908-1910). „Îmi încercam cu unghia zimţii darului poetic. Şi-mi încordam urechea s-aud dacă metalul lăuntric sună au nu?! Cu un an mai înainte(1908) mă îndeletnicisem cu vreo câteva săptămâni prin genul fabulei, dar acum, întorcând ochii cu dispreţ, aveam pretenţii pe trepte mai înalte. Scriam versuri pe măsura acelora ce apăreau pe atunci în revista „Luceafărul”. Am trimis la „Ţara noastră” de la Sibiu. Mi se răspundea de la Poşta redacţiei cu o încurajare…..” „În primăvara anului 1910, mă pomenii uşor de un nou val liric”. Poetul a trimis la revista „Luceafărul” o încercare poetică în versuri libere şi albe. Iată răspunsul de la Poşta redacţiei din „Luceafărul”, 16 mai 1910: „Lulu Popii: Prea sunteţi tânăr(…) ca să vi se ierte păcatul de a scrie versuri fără rimă. Dar scrieţi înainte(…) se pare că aveţi ceva de spus”. Primele poezii le publică în „Tribuna” de la Arad. Din perioada 1911-1913, aşa cum ne relatează în „Hronicul şi cântecul vârstelor”, „Exerciţiile mele poetice rămăseseră undeva în urmă! Versuri nu mai scriam, iar cele ce le pusesem pe hârtie nu mă mai mulţumeau”. Poeziile scrise între anii 1917- 1919 sunt dedicate iubitei sale, Cornelia Brediceanu, pe care a cunoscut-o în Biblioteca Universităţii din Viena pe când Blaga era student la Facultatea de Filosofie, iar viitoarea parteneră de viaţă urma cursurile Facultăţii de Medicină, aparţinând aceleiaşi Universităţi. „Mie îmi aparţin „Poemele luminii” şi alte câteva poezii din volumele ulterioare, între care şi poezia „Ulise”- afirma Cornelia Brediceanu.Pe 10 octombrie 1918, Cornelia Brediceanu îi trimite profesorului Sextil Puşcariu de la Universitatea din Cernăuţi o scrisoare însoţită de un caieţel cu poezii ce urmau a face parte dintr-un volum cu titlul „Poemele luminii”. Convinsă ca destinatarul scrisorii va avea plăcerea să descopere „în autorul acestor poeme un adevărat talent”, Cornelia Brediceanu se adresează astfel: „Eu încă le port mult interes şi Ţi-aş fi foarte recunoscătoare dacă ai avea bunătatea să le citeşti şi să-mi comunici părerea dumitale sinceră”. Poeziile sunt publicate pentru prima oară de Sextil Puşcariu în „Glasul Bucovinei”, începând cu 1919.
În articolul „Un poet: Lucian Blaga”, publicat în „Glasul Bucovinei” din 3/16 ianuarie 1919, Sextil Puşcariu face o prezentare a manuscrisului în care se spune: „După lectura poeziei următoare(a doua), ştiam că am în faţa mea un poet adevărat. Versurile acestea nu erau gângăvitul unui începător, ci trădau o maturitate poetică deplină”. Văzând de la început în poetul Blaga „o individualitate pronunţată, cu un talent binecuvântat”, comentatorul acestor poezii evidenţiază faptul că, dacă Blaga n-a cutezat să dea publicităţii aceste poezii, este o dovadă de respect pentru arta sa. Sextil Puşcariu este convins că mai târziu se va vorbi despre „Poemele luminii” în istoria literaturii române. Acest volum de poezii a apărut la Sibiu, Biroul de imprimate, „Cosânzeana”, în 1919.
Apariţia volumului „Poemele luminii” a fost salutată de Nicolae Iorga într-un elogios articol din „Neamul românesc”, 1 mai 1919, cu titlul „Rânduri pentru un tânăr”. „Nu sunt poeme și nu lumina e ce stăpâneşte. Sunt bucăţi de suflet, prinse sincer în fiecare clipă şi redate cu o superioară muzicalitate în versuri care, frânte cum sunt, se mlădie împreună cu mişcările sufleteşti înseşi”. „Pierdem zilnic atâtea forţe.
E o mare bucurie când vedem cum din fondul binecuvântat al neamului răsar totuşi altele pentru a le înlocui. În rândurile rărite, îngrijorător, ale cântăreţilor simţirii noastre de azi, fii binevenit, tinere Ardelean!” Într-adevăr, în deceniul al doilea al secolului al XX-lea, au trecut în cele veşnice mai mulţi scriitori: I.L.Caragiale(1912), Ilarie Chendi(1913), Panait Cerna(1913), St.O. Iosif(1913), Titu Maiorescu)(1917), Calistrat Hogaş(1917), George Coşbuc(1918), Barbu Ştefănescu Delavrancea(1918), Alexandru Vlahuţă(1919), Al. Macedonski(1920), Dobrogeanu Gherea(1920). Lucian Blaga debutează sub influenţa expresionismului, un curent literar modern, apărut în Germania în preajma Primului Război Mondial, care se manifestă în poezie, pictură şi teatru. Expresioniştii puneau trăirile interioare mai presus de viaţa exterioară.
„De câte ori un lucru e astfel redat, afirmă Blaga, încât puterea, tensiunea sa interioară îl întrece, îl transcendează, trădând relaţiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul, avem de-a face cu un produs artistic expresionist”.
Volumul „Poemele luminii”, 1919, cel mai frumos, dar pe care Ardealul îl face României de ziua Marii Uniri, a întregirii, cuprinde poeme cosmogonice, erotice si pe tema morţii. Eul liric se desfăşoară fără îngrădire în spaţiu şi în timp. Vitalismul, aspiraţia la o integrare cosmică, frenezia dionisiacă, dorinţa comuniunii cu natura, senzorialitatea, setea de avânturi, de lumină, opoziţia lumină-întuneric, dragostea- o cale fundamentală de pătrundere în misterele lumii, şi presimţirea morţii sunt principalele trăsături ale acestui volum. În centrul tomului respectiv, se află metafora „luminii”, cu o multitudine de sensuri: „cunoaştere”, „viaţă”, „iubită”, „trăire”, „divinitate”. Volumul „Poemele luminii” se deschide cu poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, o artă poetică ce diferă de modelul artelor poetice tradiţionale scrise de Mihai Eminescu, O. Goga şi Tudor Arghezi, având în vedere că Lucian Blaga nu exprimă în mod explicit misiunea poetului şi rolul poeziei. În concepţia poetului, poezia însemna intuirea în particular a universului. Prin mituri şi simboluri, adică prin elemente specifice imaginaţiei, poezia pătrunde în tainele universului mai adânc decât pătrund raţiunea şi logica. Metafora luminii, bifurcată în „lumina mea” şi „lumina altora” sugerează cunoaşterea. Apare disocierea dintre „lumina mea”, cunoaşterea luciferică, prin care misterele sunt sporite cu ajutorul imaginii poetice, a intelectului extatic, şi „lumina altora”, cunoaşterea paradisiacă, prin care misterul parţial e redus cu ajutorul intelectului raţional: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ şi nu ucid/cu mintea tainele ce le-ntâlnesc/în calea mea/în flori, în ochi, pe buze ori morminte./Lumina altora/sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/în adâncimi de întuneric,/dar eu/eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”. De reţinut că sistemul filosofic blagian este prefigurat cu mult înainte în poemele sale. Ideea intensificării misterului este exprimată şi în „Pietre pentru templul meu”(aforisme): „Câteodată datoria noastră, în faţa unui adevărat mister, nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult, încât să-l prefacem într-un mister mai mare”.Tema îmbinării vieţii cu moartea este reflectată artistic în elegia filosofică „Gorunul”. Gorunul, corespondent al ființei umane, un copac sacru, reprezintă un simbol al vieţii şi al morţii. Liniştea fizică sugerată în prima secvenţă(„stropi de linişte îmi curg prin vine, nu de sânge”) se transformă într-un sentiment de nelinişte metafizică a poetului în cea de-a doua, iar în ultima secvenţă, presimţirea morţii devine o certitudine:” O, cine ştie? Poate că/din trunchiul tău îmi vor ciopli/nu peste mult sicriul,/ şi liniştea/ce voi gusta-o între scândurile lui, /o simt pesemne de acum:/o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet- /şi mut/ascult cum creşte-n trupul tău sicriul,/sicriul meu,/cu fiecare clipă care trece,/gorunule din margine de codru”. Viaţa ameninţată de moarte o regăsim în „Fiorul”, „Linişte”, „Frumoase mâini”. Dragostea, un mod de comunicare cu universul, este una din temele volumului. În poezia „Lumina”, un poem cosmogonic şi erotic, iubirea e resimţită ca o năvălire, în sufletul eului liric, a luminii care e un strop din „fluxul vital cosmic”, „din lumina creată în ziua dintâi”: „Lumina ce-o simt năvălindu-mi/în piept când te văd-minunato, e poate că ultimul strop/din lumina creată în ziua dintâi”.Alte poeme erotice: ”Din părul tău”, „Lumina raiului”, „Izvorul nopţii”, „Sus”. Cităm în întregime poezia „Izvorul nopţii” clădită pe opoziţia lumină-întuneric: „Frumoaso,/ţi-s ochii aşa de negri încât seara/când stau culcat cu capu-n poala ta/îmi pare,/ că ochii tăi, adâncii, sunt izvorul/din care tainic curge noaptea peste văi,/şi peste munţi, şi peste şesuri,/acoperind pământul/c-o mare de-ntuneric./Aşa-s de negri ochii tăi,/lumina mea”. Versurile poeziei se încadrează între cele două apostrofe: „frumoaso” şi „lumina mea”.În poezia „Vreau să joc!”, poetul exprimă dorinţa de contopire cu cosmosul: „Pământule, dă-mi aripi:/săgeată vreau să fiu să spintec/nemărginirea,/să nu mai văd în preajmă decât cer,/de-asupra cer,/şi cer sub mine -”. Setea de absolut, de integrare în macrocosmos este întâlnită în poeziile: „Stelelor”, „Pax magna”, „Dar munţii- unde-s?”, „Mi-aştept amurgul”. Mitul biblic al Evei apare în poezia „Eva”. Poezia „Trei feţe” are o valoare gnomică: „Copilul râde:/”Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!”/Tânărul cântă:/”Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!”/ Bătrânul tace: „Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea”.Lucian Blaga renunţă la îngrădirile poetice, îşi arogă o libertate metrică absolută, fără o organizare strofică tradiţională, cu versuri inegale, fără rimă. Versurile se unduiesc în funcţie de starea sa sufletească. Cugetarea poetică se bazează, în dese cazuri, pe procedeul comparaţiei dintre un termen de ordin intelectual şi unul din lumea materială. Lucian Blaga este unul dintre cei mai originali poeţi români, discursul său liric se caracterizează printr-o bogăţie imagistică, senzorială şi intelectuală, printr-o viziune subiectivă asupra lumii, renunţând la constrângerile prozodice tradiţionale. A dovedit maturitate poetică încă de la debutul său cu „Poemele luminii”. Trei poeţi mari pe care i-a dat Ardealul: George Coşbuc, Octavian Goga şi Lucian Blaga.
Constantin E. Ungureanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here