Un roman de sorginte naturalistă

Afirmat după 1860, în Franţa, naturalismul a avut ca reprezentanţi pe Emile Zola, Guy de Moupassant, Alphonse Daudet ş.a. Caracterele erau înlocuite prin temperamente. Fără a ţine seama de raţiune, voinţă şi sentiment. Fiinţa umană e redusă la datele sale biologice, temperamentele fiind rezultatele realităţii şi ale mediului social. Constatăm predilecţia pentru cazurile patologice şi pentru hipertrofierea unei realităţi urâte.
Apartenenţa lui Pompiliu Marcea la naturalism, se vădeşte din titlu: „Pacient în Galapagos” (Edit. Actual, Cluj-Napoca, 2022), roman apărut graţie fiicei sale, Corina Mădălina Marcea, căsătorită Millo.
Asemenea personajelor naturaliste, eroii ficţionali au statut de pacienţi. Ei au fost percepuţi după nişte clinicieni, adevăraţi savanţi preocupaţi de investigarea amănunţită a naturii umane. Teoreticienii curentului utilizează o sintagmă din medicină, fişa clinică, ceea ce presupune o refacere minuţioasă a trecutului patologic şi eredităţii pacientului. Este dincolo de orice îndoială că eroul ficţional are statut de pacient.
Un precursor al lui Pompiliu Marcea poate fi considerat prozatorul german Thomas Mann, „ultimul mare autor”, ceilalţi fiind epigoni.
Personajele din romanul său „Muntele vrăjit” sunt pacienţi ai sanatoriului internaţional Berghof din Davos (Elveţia). Hans Castorp, protagonistul romanului, venit să-şi viziteze un văr, se descoperă bolnav şi aici rămâne şapte ani şi jumătate. Dezbaterile la care participă Sattembrini, Naphta, consilierul autic Behrens, directorul spitalului, doctorul Krokowski, adjunctul acestuia etc., privitoare la sănătate şi boală, la trupul şi sufletul omului, la scurgerea timpului, dau naştere unui celebru roman – eseu.
Cei patru pacienţi ai spitalului bucureştean sunt un dascăl de filozofie, Niţă, un ofiţer pensionar, Cioran, preotul Veniamin şi Adrian lonescu, gazetar şi profesor de istorie şi „la nevoie, literat”, alter ego al naratorului. Lor li se adaugă doctorul Tudor Dincă, ale cărei judecăţi literare sunt de o prospeţime indubitabilă. Se discută aprins despre Socrate, Kant, Schopenhauer, Hegel, Nietzsche, despre marele pedagog J.J. Rousseau, despre poeţi şi prozatori dm literatura universală, găsindu-şi loc printre ei şi M. Eminescu. Graţie părintelui Veniamin. se discută şi despre religie, ale cărei avantaje au lost eliminate, omul resimţind frigul necredinţei. „Fără religie, omul e o fiară”, conchide preotul.
Literaturii i se recunoaşte meritul de a asana relele şi de a purifica umanitatea.
Se dezbat şi alte idei interesante, ceea ce constituie bazele unui roman – eseu. dezvoltat de-a lungul întregii cărţi.
De la Freud încoace, literatura ar fi devenit o „cloacă a viciilor”.
Prin grija patologică de a n-o pierde, puterea să naştere unor monstruozităţi. Detronându-i pe ai săi, tiranul satisface apetitul de a ucide, el fiind convins că orice e împotriva lui, e împotriva ţării. Ceea ce face e din raţiuni de stat, nu personale, afişând convingerea că fără el, ţara dispare. Idei interesante formulează şi doctorul Tudor Dincă, originar din Novaci, controversele cu el fiind atât delectabile, cât şi instructive.
Îmbolnăvindu-se de o boală de piele incurabilă, leprozita, Adrian Ionescu se gândeşte să ajungă la miraculosul sanatoriu Helios din Galapagos. Are dolari în bancă economisiţi în cei patru ani de profesorat în Kenia. Sosit acolo descoperă că vedeta sanatoriului este colegul lui Tudor Dincă, doctorul Flondor.
A fost declarat transfug, dar acum Societatea de Ştiinţe Medicale vrea să-i acorde titlul de doctor honoris causa. Ajuns în Galapagos, Adrian află că dr. Flondor e plecat o săptămână pentru a conduce un congres în localitatea Lima. Convorbirile lui cu doctoriţa Andrada Jordan, o tânără negresă, îl edifică asupra prestigiului de care se bucură doctorul: e un superman, competenţa sa este inegalabilă. întregul angrenaj spitalicesc funcţionează impecabil, fâră relaţii preferenţiale, lumea e tratată egalitar şi ideal. Biblioteca spitalului, reproducerile după pictori şi sculptori română, denotă admiraţia pentru cultura noastră. Flondor fusese trimis să lucreze ca medic în Zambia, de unde, îmbolnăvindu-se, ajunsese pacientul spitalului şi cunoscuse o fulminantă ascensiune. Acum devenise preşedinte al Societăţii Internaţionale de Dermatologie.
Amintirile din ţară nu sunt încântătoare, parvenitismul fiind viciul de fond pe care îl constatase: mediocrităţi profesionale se strecoară abil şi devin somităţi. A cunoscut destule glorii false, pseudovalori, posesori a nenumărate moduri de a înşela. Pretutindeni, a descoperit escroci cu statut de moralitate desăvârşită. Rinaldo Jesus îl consideră pe Flondor conducător, mentor, „zeul tuturor”.
Colocviile desfăşurate în spital, animate de Flondor, Adrian Ionescu, Rinaldo Jesus şi Omar Martinez ne creează impresia că asistăm la un veritabil simpozion pe teme filozofice şi religioase. întâlnim şi ideea blagiană din „Lumina raiului”: îl luminează iadul cu flăcările lui.
Singuratic şi obsedat de profesie, pentru păcatul de a-şi fi părăsit ţara,
Flondor a decis să doneze suma necesară construirii unui spital dotat cu cea mai modernă aparatură. Idealul său suprem este să facă din sanatoriu „o prelungire a României în America de Sud”. Adrian îl sfătuieşte să revină în ţară pentru a conduce el însuşi spitalul. I-ar fi teamă că ar pierde puterea discreţionară cu care s-a obişnuit.
Soseşte la Quito, capitala de care aparţine Galapagosului, echipa noastră de gimnastică. Cei doi antrenori au comportament de vechili. La recepţia dată în onoarea micuţelor zeiţe din România, a fost invitat şi Flondor, „distins intelectual conaţional”. La 13 – 14 ani erau îmbătrânite, secătuite de vlagă,
lipsite de bucuria vieţii, de frumuseţile ei. Sportul, crede Flondor, era o nobilă gratuitate, aşa cum era poezia în viziunea Doamnei de Stael; fără plăcere e o perversiune. Pentru Rinaldo, arta e un sport al minţii, sportul, o artă a muşchilor, a forţei.
Un personaj interesant este indubitabil Rinaldo de Jesus, un alter ego al naratorului. Lui i-a fost rezervat rolul de a-1 apăra pe M. Eminescu, alias Emilio Costa.
Generos din fire, n-a jinduit la averea altora, n-a atacat niciodată pe nimeni. întregul dosar aparţinând lui P. Mareea, acuzat de antihavezism, este atribuit/transferat lui Rinaldo. Eminescu lovise pe toţi infractorii morali, indiferent de religie. Moare asasinat sau se sinucide.
Dintre participanţii la colocviu, partea din zi cea mai dorită, un rol esenţial îi revine şi lui Omar Martinez. După doi ani de şedere în sanatoriu, A. Ionescu se vindecă şi se întoarce în ţară. Flondor plânge şi-i cere să depună un sărut pe pământul ţârii şi pentru el.
Adrian conchide că în străinătate poate să-ţi fie bine, dar „cald nu ţi-e”. Străinătatea e comparată cu o amantă pasageră şi infidelă. Acasă e dezamăgit de cozi, de atitudinea abuzivă a miliţienilor etc.
în „Epilogul” romanului aflăm că revine în ţară şi Flondor, căsătorit cu Delia, belissima, o frumuseţe de femeie, la gradul superlativ, posesoarea unui corp fără cusur, impecabil. De fapt, consider că s-ar putea scrie un eseu despre femeile frumoase din paginile romanului.
La întrebarea, ce-i cu Rinaldo, sinucidere sau crima patricienilor, flondor răspunde: A înviat ca Iisus Cristos, va avea o noua religie „eu oameni, a oamenilor”.
Interesante sunt consideraţiile asupra cuvintelor; ele trebuie tratate şi privite cu faptele: „Măsura iubirii este fapta. Cu ce trebuie început. Restul e fanfaronadă!”.
Eugen Velican

P.S. Poate voi reveni cu un eseu despre femeile frumoase ce populează paginile romanului.