Într-una din toridele zile ale lui iulie 1967, ieşeam de la ultimul examen, din anul V de la Facultatea de Drept din Bucureşti. M-am îndreptat spre uşa principală de ieşire, însă am fost oprit de către portar, spunându-mi să ies pe uşa din spate, pentru că din clipă în clipă, trebuie să sosească Henri Coandă, care era aşteptat în aula mare a facultăţii, de către spuma ştiinţei româneşti, de la acea vreme. Politicos, i-am cerut voie să aştept şi eu sosirea savantului, pentru a-l privi cu emoţie, portarul ascultându-mi rugămintea.
Citisem, prima dată, despre inventatorul Coandă într-un Almanah al Satelor, din anul 1956, ceea ce m-a impresionat, ulterior aflând de mai multe realizări ale acestui cutezător român.
Am coborât treptele scării principale, iar când am ajuns la ultima treaptă a sosit un autoturism, de culoare neagră, care a oprit chiar lângă mine, eu rămânând pironit locului. Am zărit prin parbrizul uşii din dreapta autoturismului pe distinsul om de ştiinţă, la care mă uitam ca la un Zeu. Şoferul a coborât din autoturism, a ocolit prin spatele autoturismului şi i-a deschis portiera. Când a coborât Coandă, acesta l-a bătut pe umăr pe şofer, rugându-l să meargă la hotelul de unde venise şi să îi aducă o mapă, care rămăsese pe masă. Şoferul s-a conformat, iar organizatorii întâlnirii l-au întâmpinat şi l-au condus în aula mare a Facultăţii de Drept. Postul naţional de televiziune a redat în emisiunea de seară unele secvenţe interesante de la acea întâlnire şi îndeosebi relatările savantului despre realizarea avionului cu reacţie, cât şi a altor invenţii, precum şi încurajările adresate oamenilor de ştiinţă români.
Este una din cele mai frumoase ocazii ce mi le-a oferit viaţa.
A mai avut, ulterior, şi alte întâlniri cu oamenii de ştiinţă români, care l-au înconjurat cu admiraţie şi respect.
Presa vremii a relatat despre activitatea savantului Henri Coandă, mai ales când a stat o perioadă bună în ţară. I s-au luat interviuri, dar trebuie să remarcăm aprecierile sale pozitive la adresa multor români.
Publicistul Carol Roman a intervievat mai mulţi laureaţi ai premiului Nobel, de pe toate continentele, pe tema: „Laureaţii premiului Nobel răspund la întrebarea: EXISTĂ UN SECRET AL CELEBRITĂŢII ?”. Ediţia a III-a a acestei cărţi datează din 1981 şi în ea este redată, ca o prefaţă a acesteia, intitulată „Un punct de vedere” a lui Henri Coandă, atât dactilografiat, cât şi olograf, datat: iunie 1971.
Îmi permit să redau câteva remarci ale savantului:
„Întreprinzând această anchetă, autorul ei a mizat pe un mare şi frumos adevăr: tinerii şi tinereţea constituie un subiect de dialog unanim acceptat din motive lesne de înţeles. În mod special, asemenea temă se află la ordinea zilei astăzi, căci asemenea abordări ale acestei problematici privesc viitorul însuşi al acestei lumi, perspectivele ei. Problemele tineretului sunt strâns contopite cu cele ale viitorului omenirii…..
Tinereţea este şlefuită de secole în a şti să contopească elanurile cu cele ale generaţiilor înaintaşe, căci nu poţi îndrăzni, nu poţi năzui spre nimic dacă n-ai sub picioare edificiul de cunoştinţe ori de valori morale lăsate de înaintaşi; nu neapărat în chip de model, cum se vorbeşte atât de mult, ci cu ambianţă şi mediu cultural-spiritual în care se dezvoltă generaţiile. Poate că nici eu n-aş fi putut visa cu ochii deschişi dacă o seamă de oameni de mare valoare nu m-ar fi făcut să înţeleg – nu neapărat prin intermediul unor lecţii, ci prin modul în care lucrau şi se realizau – că fără a visa cu ochii deschişi nu există nici imaginaţie ştiinţifică, nici fantezie creatoare, nici intuiţia, inegalabila intuiţie…
Aş mai apela la un argument în explicaţia pe care încerc s-o dau succesului acestei anchete: românii au dat omenirii, mai cu seamă în epoca contemporană, o mulţime de celebrităţi, înscrise cu majuscule în forul de cultură şi de civilizaţie al epocii. Ancheta nu porneşte dintr-o ţară anonimă, cu vacuum de aport la inteligenţa mondială, ci dimpotrivă, de pe meleaguri pe care au trăit şi de pe care şi-au luat zborul către înălţimi iluştri inventatori, descoperitori, mari oameni de cultură şi de artă, adevărate genii cu care omenirea se făleşte. Aş dori să amintesc numai câţiva dintre aceşti oameni celebri români, pe care i-am cunoscut şi apreciat. La începutul secolului (1906), Traian Vuia, constructorul aviator, primul în lume, s-a înălţat de la sol prin forţa motorului instalat pe propriul avion, zbor celebru pentru acele vremuri. Îl pomenesc apoi pe Aurel Vlaicu, un alt aviator constructor, „om al zilei”, la Viena, încă în anul 1912. În cortegiul evocărilor îmi amintesc de renumitul inginer Anghel Saligny, făruitor al sistemului de poduri metalice de peste Dunăre şi Borcea, precum şi iniţiator al reaşezării pe baze moderne a portului Constanţa. Îl numesc apoi pe prietenul meu de faimă mondială M. Costinescu-Ghica şi pe inginerul Gogu Constantinescu, părintele ştiinţei sonicităţii, cu care m-am întreţinut deseori în laboratorul său de pe o insulă de pe Tamisa. Şi matematicienii Gh. Botezatu, Serghiescu…În această sumară evocare o amintesc pe sensibila poetă care a fost Elena Văcărescu, care a desfăşurat o lungă şi susţinută muncă în diplomaţie, la Liga Naţiunilor, la Geneva, alături de un alt mare diplomat român, pe care atât eu, cât şi întreaga Europă raţională l-am apreciat: Nicolae Titulescu.
Pânza timpului îmi cerne pe dinainte alte şi alte figuri remarcabile… Genialul Brâncuşi, părinte al artei moderne pe plan mondial, alături de care m-am aflat deseori în atelierul lui Rodin; doctorul Gheorghe Marinescu, acel mare om de ştiinţă care e întemeietorul şcolii româneşti de neurologie; ilustrul sociolog Dimitrie Gusti, preţuit peste hotare, solicitat să devină profesor la diverse universităţi şi colegii din America, animator al sectorului României la Expoziţia universală din 1937 de la Paris; gigantul Nicolae Iorga, ale cărui servicii aduse ţării, culturii româneşti şi celei universale i-au atestat virtuţile pe plan internaţional, l-au făcut celebru…la care se adaugă generaţiile mai noi de cultură şi de ştiinţă, zămisliţi pe pământ românesc…”.
Cred că alte comentarii de ale noastre ar fi de prisos.
Jurist, Ion M Ungureanu-Ţicleni
