Un astru al sculpturii românești

684

Ziua de 19 februarie ne aduce aminte numele unui astru care a prins viață din izvoarele nesecate ale neamului nostru, pentru a se ridica pe Cer și a străluci asemenea Soarelui, învăluindu-ne în căldura razelor sale nemuritoare cu care a creat lucrări monumentale a căror frumusețe și originalitate aveau să impresioneze lumea. Născut într-o familie de țărani la 19 februarie 1876, într-un sătuc situat în vatra milenară a regilor daci (Hobița, comuna Peștișani, jud. Gorj), Constantin Brâncuși avea să-și descopere încă din copilărie gustul pentru prelucrarea lemnului, căruia să-i dea forme artistice, pasiune care îi va îndrepta pașii spre Școala de Arte și Meserii din Craiova, deși mama sa ar fi vrut să-l vadă preot în satul ei. Pentru a fi admis, copilul, care de la 7 ani a lucrat cioban la o stână din munți, a trebuit să învețe singur să scrie și să citească. La Craiova stă numai un an, din lipsă de bani pleacă la Târgu-Jiu, unde se angajează la o vopsitorie. Fascinat de mirajul Apusului, în anul 1896 Brâncuși călătorește la Viena unde se angajează ca și cioplitor în lemn, ca de aici să se întoarcă la Craiova pentru a-și termina studiile. Pentru a face față cheltuielilor lucrează într-o cârciumă, unde va face o vioară din materiale găsite la prăvălie.
În 1898 este admis la Școala de Arte Frumoase din București, iar pentru a o urma își va vinde partea din moștenire unuia din frați. Ambițiosul tânăr care nu a vrut să facă pe plac părinților va depune o sârguință uimitoare în studierea artelor, și mai ales în lucrul practic, reușind să termine cu calificative maxime (1902). Primele sale lucrări datează din perioada studenției, între ele fiind Bustul lui Vitellius, cu care în 1898 obține o mențiune onorabilă, Capul lui Laocoon, premiat în 1900 cu medalie de bronz, anul următor lucrarea Studiu, care primește medalie de argint, iar în 1902 medalie de bronz pentru Ecorșeu, la care a lucrat împreună cu profesorul său Dimitrie Gerota, o reprezentare a corpului omenesc. În 1903 primește prima comandă publică, bustul generalului medic Carol Davila, care a fost așezat la Spitalul Militar din București, iar în 1903 la Ateneul Român este expusă reprezentarea unui bărbat căruia artistul i-a scos în evidență mușchii, simbol al naturaleței și al frumuseții trupului omenesc, socotită a fi prima sa lucrare artistică. La sfârșitul anului artistul pleacă la Munchen, fiind atras de lucrările sculptorului Auguste Rodin, dar în primăvara anului următor se întoarce în țară, unde vinde ce bunuri mai avea și pornește pe jos spre Paris, oprind pe drum la Budapesta, Munchen, Zurich și Basel, unde vizitează muzee și ateliere ale unor pictori și sculptori renumiți. Ajuns la Paris, în iulie 1904 se angajează ca spălător de vase în diverse restaurante din capitala mirajului și a artelor frumoase. Anul următor primește o bursă din partea statului român și va urma Școala de Belle Arte, unde avea să cunoască sculptori și pictori de valoare cu care se va împrieteni. În 1906 are prima expoziție primită cu căldură de presa pariziană, dar, totodată, va trebui să întrerupă studiile, 30 de ani era vârsta maximă pentru a învăța la Școala de Belle Arte. Din anul 1907 lucrările artistului cresc la număr, între ele fiind și operele sale monumentale, Muza adormită și Sărutul (1908) cu mai multe versiuni, culminând cu Poarta Sărutului (1940), Măiastra (1912), primele lucrări în lemn, Cariatide și Fiul risipitor (1915), Coloana infinitului (1918 prima versiune), urmate de alte nenumărate capodopere, între care Masa Tăcerii (1937), Pasărea în văzduh, ciclul Ovoidului, Cumințenie Pământului, Prometeu, etc. Lucrările artistului impresionează prin realismul și naturalețea lor, dar mai ales prin extraordinara împletire cu datinile și credința strămoșilor daci, de care a luat la cunoștință din poveștile auzite de la bătrâni, dar și din vremea când păstorea în munții în care altădată dacii cei nemuritori erau stăpâni. Fascinat de lumea legendară a celor din care era conștient că se trage și el, marele sculptor avea să surprindă în multe din lucrările sale conceptele despre viață și om ale acelei lumi mirifice care și-au lăsat adânc amprenta asupra satului românesc. Căci ce altfel ar putea fi acea impresionantă Coloană a infinitului, dedicată încă de la prima versiune eroilor căzuți în Primul Război Mondial, decât o recunoaștere a jertfei acestora care, prin eroismul faptelor lor, au dus la refacerea Daciei străbune, câștigându-și astfel dreptul la nemurire potrivit conceptului zamolxian al dacilor. Sărbătorile solare a dacilor sunt un alt subiect care l-a fascinat pe artist. Dragobetele (24 februarie), cu dubla sa semnificație, de sărbătoare solară care exprimă biruința luminii asupra întunericului, dar și de simbol al iubirii, lucrarea de început a artistului, Sărutul, avea să surprindă sărbătoarea dragostei la daci, care anunța venirea primăverii, dar totodată urmărea formarea de perechi de tineri prin care se împlinea visul zamolxian în nemurire. Sărbătoarea dacică își avea originea într-o străveche legendă populară potrivit căreia Dragobetele era ziua împerecherii păsărilor, când acestea se strâng în stol și ciripesc, mod în care femelele îi atrag pe masculi. Dacii credeau că păsările rămase neîmperecheate în acea zi vor rămâne fără pui până la următorul Dragobete. Dând viață legendei, în ziua de Dragobete, după ce mai întâi adună zăpadă cu care se spală pe obraji, tinerii dacii se îmbrăcau în haine de sărbătoare și mergeau în grup pe ulițe, în păduri și în lunci, cântau și culegeau ghiocei și viorele pe care băieții le dăruiau fetelor, iar acestea le păstrau până la Sânziene, o altă sărbătoare solară a strămoșilor noștri. Dacă unui băiat îi plăcea de o fată alerga după ea să o prindă, iar dacă și acesteia îi era drag de flăcău se lăsa prinsă cu ușurință, după ce mai întâi se făcea că aleargă pentru a nu-și da prea ușor de gol iubirea. Când o prindea, băiatul trebuia s-o cuprindă în brațe și s-o sărute în timp ce toți tinerii din sat adunați în jurul lor se veseleau și strigau bătând din palme: Dragobetele sărută fetele!, moment transpus în acea extraordinară lucrare a lui Brâncuși. Se spunea că perechile care se întâlnesc în acea zi vor fi îndrăgostite pentru tot anul și întâlnirea din ziua de Dragobete va sfârși cu o nuntă, și apoi cu un copilaș, asemenea păsărilor care se împerechează. De aceea și lucrarea lui Brâncuși va fi continuată cu acea Poartă a sărutului, pe coloanele căreia a fost redat simbolul sărutului. O altă capodoperă: Masa Tăcerii, reprezentare a Sfatului tainic al zeilor daci care veneau pe Pământ pentru a-și apăra poporul și a se întreține cu Marele Preot, prin care să transmită dacilor poruncile lor. Motivul lucrării se transpune și în acel ritual sacru al strămoșilor noștri ajuns până la noi sub numele de Horă, simbol al forței și vitalității pe care o degajă cei prinși în cerc, jocul având menirea să alunge duhurile rele venite pe pământ să le fure soarele, astrul luminii, să aducă dezordinea și dezbinarea pentru a pune în loc întunericul morții. Prin acest ritual dacii își chemau în ajutor zeul, împreună cu care voiau să alunge duhurile malefice, motivul fiind surprins și pe un vas de ceramică cu o vechime de 5.000 ani găsit la Bodești-Frumușica, pe care sunt reprezentate șase femei prinse în horă, simbol al sacralității și fertilității, al legăturii între zeița mamă a dacilor și astrul reprezentat prin cercul format de horă. Transpusă din tradițiile vechilor daci în tradiția creștină, în altă accepțiune Masa tăcerii îl reprezintă pe Hristosul cel nevăzut care s-a întrupat în Iisus și cei doisprezece apostoli, câte scaune are lucrarea, motiv regăsit de altfel și în vechile rânduieli ale poporului nostru, preluat din tradiția vechilor daci, menținut până târziu și în perioada medievală, când satele erau conduse de Sfatul bătrânilor. În număr de 12, iar târgurile și cetățile de un șoltuz cu cei 12 pârgari, care aveau drept de judecată și luau toate hotărârile legate de comunitate. De obicei, când se întruneau, ei se adunau în cerc fie la o masă, fie în aer liber și dezbăteau problemele puse în discuție sau ascultau martorii și împricinații. Tot ca o masă a tăcerii apar și pietrele așezate în cerc în unul din altarele de la Sarmisegetuza, cunoscut sub numele de Soarele de andezit, un adevărat calendar circular despre care specialiștii spun că era mai exact decât al mayașilor. Să fie oare o legătură între calendarul dacic, simbol de meditație asupra trecerii timpului și a vieții, cu tăcerea care te copleșește la contemplarea Mesei fără oameni și viață a marelui sculptor Constantin Brâncuși? Să fie o formă de răspuns la întrebarea privind zădărnicia vieții pe Pământ exprimată prin piatra goală a scaunelor din jurul mesei, adevărata viață în viziunea artistului fiind în lumea pregătită de Hristos-Dumnezeu, viziune care coincide cu cea zamolxiană a vechilor daci, pentru că nu degeaba părintele Arsenie Boca spunea:
Ştiam şi înainte de Hristos că avem o obârşie divină, că suntem nemuritori cu sufletul şi că este un singur Dumnezeu, nevăzut şi spiritual. Ştiau asta şi dacii lui Zamolxe, dar odată cu venirea lui Hristos pe pământ se repară structural firea omenească”. La fel de remarcabile sunt și alte lucrări ale sculptorului, Pasărea măiastră, Fiul risipitor etc., în care a preluat motive desprinse din credința și ritualuri ale strămoșilor noștri, semn al recunoașterii și prețuirii lor de către artist. Criticat în viață, ca toți marii oameni de cultură, nefiindu-i recunoscute meritele mai ales de către români, cum de altfel se întâmplă la toate marile noastre personalități, Brâncuși s-a făcut remarcat de marele public, care și-a exprimat admirația față de lucrările sale la expozițiile pe care acesta le-a organizat, artistul reușind să se desprindă de canoanele stricte în care era prinsă cultura, în prezent fiind socotit unul din cei mai mari sculptori din lume din sec. XX. Legătura creației sale cu valorile neamului nostru, mai ales cu cele ale strămoșilor daci a căror credință în nemurire l-a fascinat, conferă forță și vitalitate creației sale, dar mai ales o legătură intrinsecă între sacralitate și lumea reală, prinse împreună în acea Horă a tăcerii, sau trecând îmbrățișați într-un nesfârșit sărut pe sub acea teribilă Poartă a sărutului care ne poartă pașii spre nemurire, îndrumați de Pasărea Măiastră pe superba Coloană a Infinitului. Un izvor tainic care pleacă de la picioarele Dochiei de pe Ceahlău, soră a marelui rege Decebal, întruchipată de artist prin mai multe statui, între care Muza adormită, dar și alte asemenea lucrări. Brâncuși a încetat din viață la 16 martie 1957 în atelierul său de la Paris (Impasse Rosin) fiind înmormântat în cimitirul Montparnasse. Opera marelui sculptor depășește spațiul național, lucrările sale au azi o valoare impresionantă și pot fi admirate atât în mari muzee ale lumii (Musee d Art Moderne, Paris, Smithsonian Institution, Washinton D.C., Museum of Art, Philadelphia, Solomon R. Guggenheim Museum, New York, Muzeul National de Artă din București și cel din Craiova) cât și în colecții private (John Quinn, Katherine Dreier, Walter și Louise Aren, Jmes Johnson Sweeney etc.).
Andrei Breabăn

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here