Sinuciderea unui medic rezident de la Spitalul Universitar din București readuce în discuție presiunea psihică din sistemul medical. Dr. Maria Mădălina Popa-Donoiu, medic psihiatru la Spitalul Județean de Urgență Târgu Jiu, vorbește despre epuizare, gărzile solicitante și nevoia unui sprijin real pentru cadrele medicale.
„Moartea prin suicid a unui medic rezident de la Spitalul Universitar din București este o veste care, firesc, a provocat multe reacții.
Nu știm ce a stat în spatele gestului său și cred că ar fi incorect să încercăm să îi construim noi, din exterior, o explicație.
Suicidul este complex. Nu există aproape niciodată o singură cauză.
Dar astfel de tragedii pot deschide o discuție pe care o avem prea rar: câtă responsabilitate are locul de muncă pentru sănătatea psihică a oamenilor care lucrează acolo?
Mai ales într-un spital.
În medicină există încă, pe alocuri, o cultură a rezistenței.
Ai gardă? Reziști.
Ai dormit foarte puțin? Mergi mai departe.
Ești copleșit? Și ceilalți sunt.
Ți-e greu? Nu știai că medicina e grea când ai ales-o?
Și, încet, lucruri care n-ar trebui să fie normale pot ajunge să fie tratate ca parte firească a profesiei.
Doar că prevenția nu poate însemna exclusiv să îi spunem omului să doarmă mai mult, să facă sport, să își ia o vacanță sau să devină „mai rezilient”.
Uneori trebuie să ne uităm și la sistem.
Câte ore lucrează oamenii?
Au timp real de odihnă după gărzi?
Există suficient personal?
Pot spune că sunt epuizați fără să fie considerați slabi sau nepotriviți pentru meserie?
Ce se întâmplă când există umilire, bullying sau abuz de autoritate?
Există un loc unde pot cere ajutor psihologic sau psihiatric în mod confidențial, fără teama că asta le va afecta cariera?
Știe cineva să observe când un coleg începe să nu mai fie bine?
Pentru că și acestea sunt măsuri de prevenție.
Nu doar workshopurile despre burnout.
Un spital care vrea să își protejeze oamenii poate lucra la program și volumul de muncă, poate avea reguli clare împotriva hărțuirii, acces real și confidențial la servicii de sănătate mintală, oameni instruiți să recunoască semnele de suferință și o cultură în care a spune „nu mai fac față” nu vine cu rușine sau consecințe profesionale.
Și poate cel mai important: să nu așteptăm ca omul aflat la limită să fie întotdeauna cel care ridică mâna și cere ajutor.
Uneori nu o va face.
Uneori tocmai oamenii care continuă să vină la serviciu, să își facă treaba și să pară că funcționează sunt cei a căror suferință trece cel mai ușor neobservată.
Burnoutul nu este sinonim cu depresia și nici o explicație simplă pentru suicid.
Dar condițiile în care muncim pot proteja sănătatea mintală sau o pot eroda.
Iar în spitale discuția despre siguranță nu ar trebui să se refere numai la pacienți.
Ar trebui să îi includă și pe cei care îi îngrijesc”, susține medicul.
