Trebuie să revin în oraşul natal pentru semnarea unor acte. Mă urc în autobuzul de dimineaţă. La prânz voi fi acolo. Pe la jumătatea drumului, sunt sunată la telefon de Grigore. El nu sună niciodată, cu siguranţă se intâmplă ceva ciudat! Mă anunţă sec că ei pleacă din localitate, eu să merg să-mi rezolv treburile. Mai îmi spune, fără nici cea mai mică emoţie în glas, că banii care mi se cuveneau dintr-o partajare între noi surorile, nu mi-i vor da. Aşa au decis ei. Până acum câteva zile erau calculele perfectate. Le făcuse chiar sora mea, în mod repetat, cu maşina ei de socotit. Dar s-au răzgândit, pentru ei datoria are alt înţeles decât acela din DEX. Nu e obligaţie.
Simt că un cuţit îmi este înfipt în inimă. Cum se poate? Suntem doar două surori, iar sora mea, tot ce a mai rămas din familie în oraşul natal, a ales banii mai presus de relaţia noastră. Nici măcar nu are curajul să mă sune ea. Ca să nu dea ochii cu mine, înscenează o plecare din localitate. A, nici vorbă de plecare, urma să stea ascunşi până ce aveau să afle că eu am plecat spre Bucureşti.
Cu un buchet de flori şi lumânări mă îndrept spre cimitir. Acolo sunt bine primită. Urmăresc printre lacrimi filmul care mi se derulează, filmul unei vieţi demne, corecte, calde. Mama, de ce n-ai mai rămas printre noi? E aşa de trist fără tine! N-a trecut nici un an şi relaţia noastră s-a rupt. Tare n-ai fi vrut să se întâmple asta. Spuneai mereu să ne înţelegem. Oare ar fi posibil? Mă întreb, Mama, cum de am putut ieşi atât de diferite, deşi am primit aceeaşi educaţie? Şi Grigore, Grigore în care credeam cu toţii, ne-am înşelat în privinţa lui atâtea zeci de ani?…
Mă simt ca un turist trist în oraşul natal. Port cu mine un rucsac şi multă, multă durere. Am venit să rezolv câteva probleme şi să merg la cimitir. Dar nu pot să nu mă întorc cu gândul spre anii tinereţii, când ne plimbam pe Calea Victoriei în sus şi-n jos, oprindu-ne să stăm de vorbă cu prieteni şi cunoscuţi. E mult de-atunci… Şi ce multe s-au schimbat…
Oare voi mai reveni? Desigur. La cimitirul cu cei dragi voi veni atât cât îmi vor permite sănătatea, timpul şi distanţa. Dar în cuibul în care am crescut nu mai am loc. Vulturii şi-au întins aripile ca să nu mă mai pot apropia. Merg pe străzi şi plâng… nici un an de la plecarea Mamei şi sunt turist în oraşul natal.
Oameni de suflet mă invită la ei, oricând sunt binevenită, pot sta cât vreau, ei nu vor pleca din localitate. Da, oameni cu suflet de catifea… În oraşul lui Brâncuşi există şi astfel de oameni!
V.B.
