Motto: “Am spus o viață “țara mea”/ Când ea a altora era. Acum când mă despart de ea/ Într-adevăr o simt că e a mea/ Și simt că nu-i a orișicui/ Că nu-i dat dreptul ăsta nimănui.” – Tudor Arghezi, 1967
În perioada precomunistă, ca urmare a unei critici acerbe la adresa unor oficiali ai vremii sau pentru că, înainte de Primul Război Mondial, se pronunțase pentru neutralitatea României, acuzat de “trădare”, alături de alți 11 ziariști și scriitori, printre care și Ioan Slavici, este închis în Penitenciarul Văcărești. A publicat în “Facla” lui N.D. Cocea un pamflet împotriva lui Carol I. În schimb, l-a elogiat pe Carol al II-lea în ziarul “România”, 1940, la împlinirea a 10 ani de domnie, pentru meritele sale deosebite în domeniul culturii. A fost pregătită o carte omagială cu titlul: ”1930-1940 Majestății Sale Regele Carol al II-lea. Scriitorii Majestății Voastre închină Regelui Scriitor inima, credința și pana lor. 8 iunie 1940.” Arghezi se afla printre primii colaboratori.
Tudor Arghezi, cotat ca unul dintre cei mai mari pamfletari(mai rar pamfletiști) ai lumii, a devenit un adevărat maestru al acestei specii literare. În concepția lui Tudor Arghezi, este necesar ca pamfletarul să lucreze “cu rindeaua, cu peria de sârmă, cu răzătoarea sau fierăstrăul bijutierului și uneori, în clipe supreme, cu uneltele măcelăriei. Numai în acest fel, pamfletul devine o scriere artistică.”
In ziarul “Informația zilei”, sub genericul “Bilete de papagal”, la 30 septembrie 1943, publica un excepțional pamflet cu titlul “Baroane” la adresa ambasadorului Germaniei hitleriste, baronul Manfred von Killinger, adeptul lui Hitler, desfășurând o propagandă nazistă. Atacul virulent al pamfletarului ne duce cu gândul la ,,Filipicele” marelui orator grec, Demostene: “Uită-te, mă, la mine! Baroane! Să ne desfacem hârtiile amândoi, eu cu tapisul și hrisoavele mele, scrise pe cojoc, și tu cu zdrențele tale. Scrie pe ele, Radu? Nu scrie! Scrie pe ale tale, Ștefan? Nu scrie! Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie Matei? Nu! Păi ce scrie pe cârpele tale? Degete șterse cu sânge.” Acest pamflet l-a înfuriat atât de mult pe ambasador, încât a mers personal la mareșalul Antonescu. Ambasadorul a cerut, printr-un limbaj insultător, să fie extrădat în Germania, iar ziarul “Informația zilei” să fie suprimat. Când ziarul a fost confiscate, era prea târziu. Arghezi este închis, după trei zile de arest, în București, în lagărul de deținuți politici de la Târgu Jiu.
În timpul regimului comunist, în perioada de sovietizare a țării, unii scriitori au fost puși la index, printre care se afla și Tudor Arghezi, împotriva căruia s-a declanșat o campanie de agresiune, de denigrare, de discreditare. Printre începătorii acestei campanii s-a aflat Miron Radu Paraschivescu, membru PCR din 1933, colaborator al unor reviste de stânga, care, în februarie 1945, a publicat, în ziarul “România liberă”, articolul cu titlul: ”Un impostor: Tudor Arghezi”. Al. I. Ştefănescu a publicat în “Contemporanul” o “Scrisoare deschisă d-lui Tudor Arghezi”, în care detesta, culmea!, vocația de pamfletar a marelui poet. Miron Radu Paraschivescu revine cu un foileton virulent, “Drumurile unui poet: Tudor Arghezi”, publicat în mai multe numere din “Scânteia”, începând cu 13 martie 1947.
Agresiunea a continuat și la Congresul Ziariștilor profesioniști din octombrie 1947, în care Nicolae Moraru, vicepreședintele Sindicatului, în expunerea sa, a dedicat un capitol special cu titlul:”Tendințe decadente, dăunătoare ale artei lui Tudor Arghezi și Mihail Jora”, strecurând afirmația că mare parte din această poezie este îndreptată împotriva omului. Însă campania de acuzare atinge punctul de culminație în articolele publicate în “Scânteia” între 6 și 10 ianuarie 1948, de redactorul-șef al acestui cotidian, Sorin Toma, fiul lui A. Toma, poet format în atmosfera mișcării socialiste de la sfârșitul secolului al XIX-lea, cu titlul: “Răsfoind volumele lui Tudor Arghezi. Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei, apoi publicat și într-o broșură la Editura “Scânteia”. Câteva citate sunt edificatoare: ”D-l Arghezi scrie pentru burghezie. D-sa scrie pe gustul burgheziei. Opera d-sale reflectă lumea morală a burgheziei”; opera sa “nu poate pretinde o mai mare valoare de circulație decât ar putea să aibă niște obiecte fabricate într-o leprozerie, sau niște idei elaborate în casa de nebuni”. Prin urmare, poetul era considerat ”un fenomen patologic, un agent al contagiunii pe care societatea sănătoasă trebuie să îl izoleze.” Îl acuza pe Arghezi că folosește un limbaj “brutal”, “’trivial”. Afirmația din următorul text iese din comun, îl șochează pe cititor , o asemenea ciudățenie: “Arghezi a ajuns să strecoare publicului cititor o adevarată contrabandă de droguri, stupefiante, afrodisiace și otrăvuri spirituale. Conținutul ideologic al poeziei lui Arghezi (dezgustul de viată, scârba și ura față de om, pesimismul, misticismul, cultivarea a tot ce e bolnăvicios, căutarea morții) nu are în sine nimic original și nimic național.” Prin aceste stupidități, Sorin Toma pune capac sau vârf la toate. Îşi încheie acest demers agresiv astfel: “Tudor Arghezi ar fi putut deveni un mare poet, dar Artistul din el a murit înainte de a fi ajuns la aceasta.” După unele opinii, acest articol defăimător, denigrator, ar fi fost rodul unui colectiv.
Din minunata carte a istoricului Ioan Scurtu, “Povestiri adevărate. Memorii”, aflăm că Sorin Toma, considerat “’țapul ispășitor” al respectivului articol, din “Scânteia” a fost exclus din PMR.
Cea mai grea perioadă din viața lui Arghezi a fost în timpul sovietizării țării, între anii 1948-1953, când a fost redus la tăcere, absent din periodice, din manualele școlare, din învățământul de toate gradele, din circuitul literar. Opera sa era pusă la index. Confraților le era teamă să-i calce pragul casei din Mărțisor, trece prin mari greutăți materiale, asemenea lui Lucian Blaga. Numai la intervenția unor scriitori, i s-a dat cartela pentru alimente și combustibil, de asemenea, era impus la impozite mari. Când i s-a interzis să mai scoată “Bilete de papagal”, la invitația lui Al. Cerna- Rădulescu, să colaboreze la revista “Tribuna românească”, Arghezi publica un mic articol îndreptat împotriva adversarilor care îl contestau sau chiar îl insultau:
“Tobele care m-au primit injurios s-au tocit și spart.
Când am scris versuri, s-a spus că nu sunt poet.
Când am scris proză, s-a spus că sunt poet.
Când am scris romane, am primit imputarea că nu sunt romancier.
Când am polemizat, mi s-a spus că nu pricep genul.
Când am fost mistic, mi s-a reproșat vulgaritatea.
Când am fost inefabil, am fost pornograf.
Probabil că astăzi se va afirma că nu am învățat încă să scriu”.
După moartea lui Stalin, a început reabilitarea lui Tudor Arghezi, mai devreme decât a altor scriitori. În 1954 apare placheta de versuri copilărești “Prisaca”, în 1955, “1907-Peisaje”, iar în 1956 scrie “Cântare omului”, însumând 30 de poezii, volum comentat pe larg de Tudor Vianu în “Arghezi, poet al omului” (1964), “una din cele mai de seamă contribuții literare ale socialismului la cultura lumii întregi”(Tudor Vianu). O replică la adresa lui Nicolae Moraru și Sorin Toma care susțineau că poezia lui Arghezi era îndreptată împotriva omului.
De reținut că în 1955, recunoscându-i-se meritele deosebite în domeniul creației artistice, Arghezi este ales membru al Academiei Române, iar Prezidiul Marii Adunări Naționale îi conferă Ordinul Muncii clasa I. În 1957 i se decernează Premiul de Stat pentru poezie și este ales deputat în Marea Adunare Națională a R.P.R.. Cu prilejul împlinirii vârstei de 80 de ani, în 1960, Tudor Arghezi este sărbătorit de Academia Română, de Uniunea Scriitorilor, iar Prezidiul Marii Adunări Naționale îi conferă înaltul Ordin Steaua R.P.R. clasa I. Țara întreagă îl sărbătorește pe poetul național Tudor Arghezi la împlinirea vârstei de 85 de ani, în 1965. Consiliul de Stat al R.P.R. îi conferă lui Tudor Arghezi cea mai înaltă distincție, titlul de “Erou al Muncii Socialiste” și medalia de aur ”Secera și Ciocanul”. În același an, 1965, la 30 aprilie, Universitatea din Viena îi decernează premiul “Gostfried von Herder”. La Viena, prezent pentru a i se decerna premiul, la o întâlnire cu scriitorii austrieci, Arghezi se confesa: “Emoția este meseria mea. Emoția și tăcerea”. La sosirea de la Viena, a declarat: “Am considerat premiul Herder ca un premiu dat neamului nostru și Mioriței, și asta a fost o bucurie adevărată.”
Pe 19 martie 1965, la ora 17.53, după o boală grea, a încetat din viață Gheorghe Gheorghiu-Dej, la o săptămână după George Călinescu. A fost declarat doliu național până în data de 24 martie. Tudor Arghezi a publicat un articol în “Scânteia” cu titlul “Adio”: “Condeiule al meu de mângâieri, de consolări, de reverie, fă-te om, fă-te țară, fă-te popor, pune-ți sarica de spini și plângi la porțile lumii! Cel mai teafăr dintre noi a trecut în nu știu unde haosul începe, cu o poartă mută, cu lacăte grele…Gheoghiu -Dej, căruia îi scriam din când în când, numindu-l Iubite Tovarașe Dej, a pierit dintre noi….Stau și plâng, condeiule al meu, pe un mormânt, revoltat că ziua s-a stins și că pământul, care a primit în el unul după altul pe Domnitorii noștri, a cutezat să primească și țărâna scumpului general al neamului românesc, scufundat în cea mai cumplită jale.”
Pe istoricul Ioan Scurtu, nepot al istoricului și scriitorului Dumitru Almaș, după ce s-a mutat într-un bloc din Șoseaua Olteniței, în vecinătatea vilei lui Tudor Arghezi, strada Mărțișor, l-a bătut gândul să poarte o discuție cu Maestrul. În iulie 1965, l-a văzut pe Tudor Arghezi în fața porții cu o măsuță, un cântar și o lădiță cu cireșe. Copleșit de emoții, și-a luat inima în dinți și a mers să cumpere cireșe. Purtând un șorț albastru, aștepta clienții. Ajuns acolo, a rostit o formulă uzuală de politețe, iar Arghezi l-a întrebat: “Câte kile?” Istoricul a răspuns: “Un kilogram”. A pus cireșele pe cântar, după care a rostit: “’6 lei”. Rămas blocat, l-a întrebat de ce sunt așa de scumpe, spunându-i că a cumpărat din Piața Foișor , cu o zi înainte, cu 3 lei kilogramul. Tudor Arghezi i-a răspuns: “Ca să ții minte că ai cumpărat cireșe de la Tudor Arghezi”. Istoricul a rămas fără replică, cu regretul toată viața că n-a fost în stare să poarte o discuție cu Maestrul (Ioan Scurtu, “Povestiri adevărate. Memorii”).
La 29 iulie, curând după celebrarea celei de-a optzeici și șasea aniversări a lui Tudor Arghezi, a sucombat, răpusă de cancer, soția sa, Paraschiva Arghezi, născută Burda (20 iulie 1899), descendentă din răzeșii Bucovinei, prietena și tovarășa lui credincioasă la binele și răul vieții, trăind împreună vreme de 56 de ani. În memoria soției sale, Arghezi a scris “Balada Paraschivei din Buneștii Bucovinei: “Fata mea, de cand ne-am luat/ Vremea tot ne-a tulburat./ Am trăit, dupa cum știi/ La închisori și pușcării,/ Dar de cum ne-am cunoscut,/ Dorul nu ne-a descrescut.” Tot în memoria soției, a scris un ciclu de poezii cu titlul “Litanii”, toate în anul morții. Cu două zile înainte de a se stinge, 12 iulie 1967, a scris următorul distih: “Mă chemi din depărtare și te ascult,/ N-am să te fac, pierduto, să mă aștepți prea mult.”
Ultima carte publicată este placheta de versuri “Noaptea”. Bolnav de dorul “pe veci pierdută, veșnic adorată”, Arghezi se stinge în ziua de 14 iulie, seara, la ceas crepuscular, întocmai cum a scris în poezia “De-a v-ați ascuns…”: “Dragii mei, o să mă joc odată,/ Cu voi de-a ceva ciudat./ Nu știu când o să fie asta, tată,/ Dar, hotărât o să ne jucăm odată,/ Odată, poate, după scăpătat.” Este înmormântat cu funeralii naționale în curtea vilei sale din strada Mărțișor, alături de soția sa, Paraschiva Arghezi. În două zile s-a asfaltat aleea care făcea legătura între Șoseaua Olteniței și strada Mărțisor, pe unde urma să treacă cortegiul. Corpul neînsuflețit a fost depus în rotonda Ateneului Român. Din ultima gardă au făcut parte Nicolae Ceaușescu, Chivu Stoica, Ion Gheorghe Maurer și alți conducători de partid și de stat. La ceremonia funebră a vorbit poetul Eugen Jebeleanu.
Epitafele de la mormântul lui Tudor Arghezi și al Paraschivei au fost concepute de poet:
TUDOR ARGHEZI
NĂSCUT LA 21 MAI 1880 ÎN BUCUREȘTI
CU ORIGINEA PĂMÂNTEASCĂ ÎN GORJ
STINS ȘI ÎNHUMAT AICI LA MĂRȚISOR.
PARASCHIVA T. ARGHEZI
NĂSCUTĂ DIN RĂZEȘII BUCOVINEI LA 20 IULIE 1899
STINSĂ ȘI ÎNHUMATĂ
AICI ÎN GRĂDINA ȘI PRISACA EI
DIN MĂRȚISOR, LA 29 IULIE 1966.
După cum se cunoaște, critica literară l-a rânduit pe Tudor Arghezi imediat după Mihai Eminescu, considerat un nou Eminescu. Tudor Arghezi l-a onorat pe Mihai Eminescu cu cele mai nobile cuvinte. În “Tablete de cronicar”, Arghezi îi dedică lui Eminescu două “tablete”: “Admiratorii….” și “’Eminescu”: “Într-un fel Eminescu este sfântul preacurat al ghersului românesc. Din tumultul dramatic al vieții sale s-a ales un crucificat”. “Fiind foarte român, Eminescu e universal”; “Eminescu nu a scris o carte, el a suferit-o; e ruptă din el”. Tot în “’Tablete de cronicar”, Arghezi spune că l-a cunoscut pe poet, la vârsta de șapte ani: “Mă numesc unul dintre oamenii în viață, care l-au văzut pe Eminescu în carne și oase. Eram copil de șapte ani. L-am zărit pe Calea Victoriei”. “Am auzit, ofesându-mă, încă de pe atunci, strigătul: “Uite-l pe nebunul de Eminescu!”. Numele trecătorului, zvăpăiat în mișcări și cu privirea rătăcită mi s-a îngropat în ureche. Mi-a fost copilărește o milă tristă, care mi-a ținut inima în loc, până cam în clasele de gimnaziu, când marele meu profesor Gârbea mi-a spus că omul desfăcut de viață era un mare poet”.
În încheiere prezentăm opiniile lui Arghezi despre tipologia oltenilor şi despre gorjeni.
Plecați doar cu traista și cu doina însoțită de fluierul ținut la bete, oltenii veneau acasă cu multe parale, construiau case și cumpărau pământ. „Toată țara era colonia lor”.
Tudor Arghezi, afirmând că e „Născut printr-o împrejurare de pripășire oltenească, gorjană, în București m-am pomenit, în ei și mă socotesc venit în lume odată cu Capitala”. („Cu bastonul prin București”), arată că pe olteni îi întâlnești „la toate răscrucile de competență și toate profesiile intelectuale.” Oltenii au năvălit la piață, „dar și în universități.”
Oltenii se diferențiază față de ceilalți români și prin vorbă, prin atitudine, prin limbaj: „… ca meridionali ai românilor, oltenii nu sântără nici gasconi, nici sumbri și luciferici ca latinii din Andaluzia. Ei sunt români de o specie suis – generis, care au știut să ia limba română în răspăr, mânată ca o răzmeriță a lui Tudor din Vladimir la îmbobocirea suavă cu care dă binețe gorjeanul în ițari.” Olteanul e „mai teafăr și mai iute la minte decât alții din frații lui.”
Oltenii sunt „oamenii cei mai teferi dintre români, afară de bucovineni, cei mai români”
Tudor Arghezi arată că, în timp ce boierii Craiovei se îmbrăcau la Paris, Dincă Schileru, deputat de Gorj, umbla „în portul oltenesc, integral, adaos cu o legătură de gât albastră de mătase fluturată în trăsura cu muscal. Superb bărbat, Dincă Schileru! și spendid oltean! scris de sus până jos pe toată înățimea spetelor lui, de dimie albă, fină, cu negre găetane de ibrișim, întortocheate în chirilice cusute cu meșteșug. El nu-și lepădase nici betele ce-i înfășurau de nenumărate ori rărunchii, pe intervalul pântecului dintre ceoarec și piept. Numai lipsa pistoalelor te oprea să te gândești că-i un haiduc găzduit la numitul pe franțuzește Hotel Boulevard.”
Constantin E. Ungureanu
