Într-un număr anterior al „Gorjeanului” relevăm că un handicap al posibilităţilor de modernizare a agriculturii româneşti de astăzi, este excesiva fărâmiţare a solurilor şi exploataţiilor agricole, apărută după aplicarea legii funciare. Întrucât rămâne de domeniul evidenţei că nu poţi obţine producţii acceptabile pe fâşii şi bucăţele de pământ de la câţiva ari până la un hectar, cultivate la întâmplare şi cu mijloace de multe ori aidoma ca în secolul nouăsprezece.
În aceste condiţii, fireşte că şi peste o sută de ani o să tot vorbim de producţii derizorii de subzistenţă şi de faptul că, văzând cu ochii, satele se golesc de forţa de muncă activă, care-şi caută de lucru pe unde dă Dumnezeu, mai ales în străinătate. Nu-i rău că în perioadele electorale nu se trece cu vederea şi peste această dramă a ţăranului român de azi, însă din păcate, ca de obicei, pe politicienii noştri memoria îi lasă foarte repede, când ajung la putere.
Chestiunea este că nu-i de fel uşor să creezi astăzi în România sole şi exploataţii agricole viabile. Nici legile ţării nu se preocupă credibil de această situaţie din agricultura românească, cum bineînţeles, nici partidele şi formaţiunile politice din prezent, ca să nu mai amintim de trecut. De douăzeci de ani, tema principală a politicului nostru scump şi drag n-a fost alta decât să facă din privatizări şi tranziţie un cal de bătaie pe care să călărească festivist în lumea „bună”, lume care şi ea n-a făcut altceva, decât să dea note pentru lichidarea fostei proprietăţi socialiste, indiferent cum se va face aceasta. Rezultatul îl vedem: suntem intraţi într-o lume a eficienţei cu posibilităţi şi mijloace absolut neadecvate. Cu fabrici vândute la fier vechi sau pe mai nimic, cu o agricultură făcută praf şi pulbere, datorită distrugerii bazei tehnico-materiale ce urma să fie preluată în folosul punerii pământului în valoare în noile condiţii, cu un comerţ bazat aproape exclusiv pe importuri, cu o structură feroviară şi rutieră lăsată de izbelişte, cu un sistem bancar ce depinde aproape exclusiv la capitalul străin, ş.a.m.d.
Sigur că nu este uşor s-o iei continuu de la capăt, cum în mod nefericit, noi am cam făcut-o de un secol şi jumătate încoace. Dar modelele pozitive uneori nu ne-au lipsit, cum fireşte nu ne lipsesc nici astăzi. Într-un sistem privat, evident că dovedirea proprietăţii este una din principalele condiţii pentru a accede la circuitul civil imobiliar. Ea deschide drumuri legale către o mai bună punere în valoare şi a pământului. De aceea, o importanţă serioasă trebuia de la început – şi în mod susţinut – acordată emiterii noilor titluri de proprietate, cât mai repede. Cum să arendezi ori să vinzi un teren, dacă nu ai titlu de proprietate? Nici măcar într-un sistem asociativ cooperatist nu eşti primit dacă nu dovedeşti proprietatea pământului ce-l aduci drept capital social. Uitându-se deliberat acest lucru, ca unii să se îmbogăţească peste noapte, mai ales prin chilipiruri regizate şi inginerii dubioase, iată că şi cei interesaţi să facă nişte afaceri cinstite astăzi în agricultură, nu le pot face datorită întârzierii nepermise de mult în eliberarea titlurilor de proprietate. Consecinţa, cum vedem, tot pe proprietar îl loveşte, întrucât există destule societăţi sau mă rog, persoane care folosesc pământul altora, fără contracte legale de arendă. Nimeni nu verifică acest lucru, pentru că nimeni în România de azi nu-i preocupat ca milioanele de hectare ciopârţite în fel şi chip, să poată fi puse în valoare în interesul proprietarilor şi ţării, în final. De la început noi am dorit să fim „originali” şi în această privinţă. Am distrus livezi de pomi fructiferi pe rod, podgorii pe rod, sere eficiente ce vindeau în toată Europa, sole şi exploataţii cerealiere ce produceau la nivel mondial, complexe animaliere şi de păsări, etc., etc. Nu ne-am uitat ce fac vecinii noştri maghiari, şi nici în alte părţi, care au transformat CAP-urile şi structurile lor în cazul exploataţiilor agricole mari, în holdinguri private. Nu i s-au pus acolo ţăranului în braţe terenuri pe care el nu le putea munci şi nici nu dorea să le muncească individual, cum sunt livezile de pomi, podgoriile, fermele de animale şi păsări, sistemele de irigaţii, etc. Noi, ca de obicei, am fost peste tot „radicali”. Ori şina ori maşina, vorba proverbului. Iată, că din păcate, acum o atare opţiune e hilară: nu mai avem nici şina şi nici maşina, dacă e să vorbim metaforic. O luăm de la început în toate…
I.D.SICORE
