Tata – Fir de Poveste

Un clinchet metalic. Sunet aspru, sec – răsucitul unei chei în broască… E Tata ! Tataaaaaa…
Tropotit de piciorușe, larmă de glasuri subțirele de copii…Și aceasta cu precizie de ceasornic – în fiecare seară. Zâmbetul strălucitor, vorba blândă, cumpănită, ne răsplătea pe fiecare…”Tati, știi…?” “Tăticule, eu astăzi…” “ Tatiiii”…” Doar cât să mă spăl pe mâini… și vin acum”- răsuna răspunsul, dublat de vocea Mamei:” Dar, lăsați-l să-și tragă sufletul, abia a venit !!”…
Ți-ai găsit – copiii de vârstă preșcolară și școlară, nu știu că ești obosit, îngrijorat, necăjit, ocupat, flămând… Ei știu doar că au o Mamă și un Tată… și au mereu nevoie de ei, pentru orice, și, mai ales, pentru ceva de spus și …pentru mii de întrebări …
Așa că, glasurile subțirele se înălțau în cor…asezonate cu râsete…se opreau, arareori, admonestate : „ La masă nu se vorbește”… pentru a porni câteva clipe mai târziu, mai puternice ! Câte un “ da’ eu am terminat supa” rostit cu zâmbet …privit cu dragoste și zâmbete de părinți… După masă, Tata depăna o poveste… uneori era o poveste nemuritoare, alteori era de el plăsmuită – pe loc – împletită strâns cu întâmplările zilei, și mereu bogată în învățăminte… Timpul a trecut… și cel al poveștilor, și cel al râsului zglobiu de copil…Viața însăși a trecut… aducând argintiu în pletele odată negre ca “pana-corbului” ale copiilor de odinioară…mers tremurător tinereții materne…și amintiri, în locul zâmbetului strălucitor și vorbelor calde ale Tatei… Sunt 7 ani de când – Tata e fir de poveste… Cu toate acestea, ori de câte ori o cheie se răsucește în broască, aspru-metalic, gândul meu aleargă înapoi către copilărie, strigând bucuros : “a venit Tataaaaa…”
Doina Pînișoară Dafincescu