Suprema luciditate a epocii de azi cu Papa Francisc: stâlp central al unei posibile noi lumi

781

Deşirat, ca „omul cel mare” al lui Mircea Eliade, personajul meu e acelaşi voaieor emblematic pentru Amarul Târg. L-am revăzut zilele astea ca să dezbatem „probleme importante la ordinea zilei”, „chestiuni de stat arzătoare” – vorba lui… I.L. Caragiale, cel autoexilat la Berlin prin proprie voinţă, dintr-o ţară ce-l ostrakonizase, îl demonizase fără drept de apel. N-am putut zăbovi prea mult căci s-a pus o rupere de nori torenţială (plus o grindină neaşteptată) şi-a trebuit să o rupem la fugă: care-încotro…
Îi intrase „apa de ploaie” în pantofii sparţi, sacoul lustruit de-atâta purtare i se udase rău şi tremura. Îmi arăta pe un gard de cârciumă de cartier mărginaş o vrăbiuţă pleoştită, cu aripile-i fleaşcă, cu-al ei cioc mic încercând să le pieptene, să le scuture, să le usuce, ca să-şi ia din nou zborul spre înalta clădire a unei bănci transnaţionale, profilându-se trufaş(ă) la orizont:
„O vezi? E pui din această primăvară şi încearcă să se adapteze unui mediu (aparent?!) ostil. Părinţii au aruncat-o în lume, lăsând-o să-şi ia soarta în propriile-i… aripi îngereşti. În căpşorul ei delicat-senzual, natura îşi derulează imperativele existenţiale. Azvârlită în… libertate, păsăruica va proceda în consecinţă, ca să nu-l contrazic pe părintele filosofiei existenţialiste Jean-Paul Sartre, dar nici pe tragicul, sisificul, Albert Camus, cel „căzut la datorie” într-un stupid accident de automobil, în cea de-a doua sa patrie.
I-am intrat în sublimu-i joc arhitextual căci sunt un sentimental desăvârşit; mă înduioşez de orice; când o goangă „uriaşă” trece pe lângă mine pe aleea de parc municipal îmi reprim scârba/ sila involuntară şi n-o zdrobesc sub talpa mea de pantof… discreţionar cu destinul vieţii sale insignifiante în esenţă. O contemplu strecurându-se printr-o armată compactă de melci, ieşiţi la plimbare, după ploaia paradiziacă, cu un curaj impetuos. Se predă firii fără prejudecăţi şi îndoieli, fiind, în microuniversul ei miniatural, netemătoare de moarte, fiindcă nu are… conştiinţa acesteia. Astfel fericirea ei e… absolută. Îi mă adresez la fel de practic, precum în gândirea lui Lou Marinoff:
„Lasă asta! Ce impresii ţi-a lăsat vizita Papei Francisc în România? Pe mine, nu mă feresc să-ţi mărturisesc, deşi ortodox mi-s, m-a uluit cu măreţia simplităţii sale, cu extraordinara sa lecţie de umilinţă, şi de cultivare a întâlnirii şi a iubirii între semeni, ca vecini şi ca locuitori ai Grădinii Maicii Domnului, care este România. Precum Sfântul Francisc, dând mâna cu… laba unui câine ori binecuvântând o preafrumoasă doamnă purtând în pântec o fetiţă pe nume Sara Maria, cu un altruism sacrosanct şi cu o atitudine conciliantă transreligioasă şi transumanistă, de reformator de talie mondială, sub mantia Maicii Domnului, ba pe deasupra, probând un înalt şi generos altruism, adoptând comportamentul sărăciei şi castităţii, modestiei şi răbdării divine faţă de… nevinovatele, totuşi, orgolii individualiste şi ispite materialiste, ale su(s)puşilor săi pledând pentru triumful spiritului asupra trupului”.
Vorbindu-i astfel, eu, avântat şi la „foc automat”, el îşi lăsase ochii în pământ. La picioarele lui, câteva ciori şi câţiva porumbei adunau, cu hărnicie, nişte fărâmituri de pâine, legănându-se cu graţie şi spre stânga şi spre dreapta, cu cozile măturând asfaltul. Am tăcut, brusc, oarecum dezorientat de ţinuta-i de data, asta, aproape de cerşetor incurabil, şi pe care n-o sesizasem, iar el observându-mi superficialitatea narcisiacă a reînnodat întrevederea:
„Te felicit din toată-mi inima! N-am avut prilejul, kairotic, să-ţi precizez că sunt catolic-ortodox.
Ţi se pare ciudat? Mi-am recules din ambele „subreligii” creştine ce mi-a trebuit ca să realizez, înde-sinea-mea unitară, credinţa mea inalienabilă şi indestructibilă: perlă strălucind solar-lunar în scoica spiritului meu inviolabil şi independent, liber şi mereu purtător de vechi arhetipuri (mituri), oficiator de ritualuri secrete, inaccesibile în principiu proştilor, fariseilor, ariviştilor, profitorilor, lichelelor vide pe dinlăutru, parveniţilor, lingăilor… În privinţa Papei Francisc ne-a arătat experienţa frăţietăţii precum ale nopţii stele-n cer pe deasupra mărilor arzând depărtărilor.
Interzis, l-am îmbrăţişat. Mi-a acceptat efuziunea preţ de-o secundă şi m-a îndepărtat, demn, dar nu mândru. A clătinat din cap şi s-a îndepărtat, cu pletele-i curgându-i pe umeri, spre o direcţie desigur necunoscută. „Nebunia” lui vizionară era suprema luciditate a epocii de azi! O să dureze în eon?
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here