Supliment de Popescu

873

Pe întinderea colorată cu acuratețe poetică într-un verde ostenit de prea multă melancolie, chipul Scriitorului, desenat în creion moale de Florin Preda-Dochinoiu, pare a fi o efigie veche așezată sub geamul securizat al unei vitrine bine păzită dintr-un muzeu unic în care cuvintele limbii române se îngăduie fericit între ele. Scriitorul este poetul Spiridon Popescu, sugrumat de emoție în strânsoarea cordelinei unui papion – etichetă obligatorie pentru cineva deja prea bine cunoscut nu doar în lumea literară – îngrijit frezat și cu privirea rostogolită generos peste lumea-I care-l cuprinde cu generozitate.
“Ferice de cel orb“ este titlul celui mai nou volum cu care Poetul bântuie iar printre cititorii care-l așteaptă cu bucurie dintotdeauna, încă de pe vremea întâiului debut.
E o vară care ne omoară cu zile. Peste drum de blocul poetului, până și cele câteva statui cu tentă brâncușiană, lac de sudoare, dorm în iarba câtă-a mai rămas verde; la câteva mese trase cât mai la umbră stau muți, privindu-se șters, câțiva vecini din cartier și, ca o Fata Morgana, ca o pală de vânt colorată-n doar câteva culori reci pe-o așa vreme, zâmbetul lui Spiridon Popescu pare să spună totul despre viață într-un început de zi cotropită de căldură, de știri de ultimă oră și de… poezie bună. Sub copertina săracă a terasei de cartier, vocea poetului e reverberată generos, sugerând o anume solemnitate și ochii puținilor clienți se luminează întinzându-le fețele și făcându-i dintr-o dată curioși și… spiritual mai deștepți.
Pe pagina de gardă a volumului pe care Poetul ni-l dăruiește suntem bărbieriți cu prietenie, cu stimă și cu prețuire “Azi, 24 spre 25 iulie 2021, orele 0,32, la Târgu-Jiu, etajul 10 (lângă Cer)“. Mă uit la rându-mi cu aceeași măsură în ochii Poetului și-mi pare că Cerul, a cărui lumină și geometrie și-a asumat-o curajos, îi aparține și-i atribuie acea aură care-l face inimitabil și-l confirmă în fața unei eventuale eternități, atât cât va fi existând ea în lumea poeziei. Nu ne-ntindem mult la vorbă și fug să-i cuprind cu voluptate singurătatea pe care-o inventează de fiecare dată special și pentru noi. Între coperte are poezii mai vechi sau mai noi, unele altfel așezate în pagină spre a se face mai bine înțelese, dar paginile care-l developează cu luciditate sunt cele apărute de-a lungul vieții lui de poet în cuprinsul multor reviste sub semnătura unor cărturari prestigioși, altfel toți cunoscători autorizați într-ale poeziei.
Cum spuneam, e încă vară și un Supliment de Popescu ne binedispune ca să putem răzbate misterul vieții care, să sperăm, ne va ține încă sechestrați în grădinile ei de Sărbătoare.
Și iarăși, „Doamne, dacă-mi ești prieten”, această poemă care-l reconfirmă încă o dată pe poet, tulburându-ne dispoziția de cititori avizați și integrându-ne într-un ceremonialul vechi de când lumea, împăcând capodopera cu tristețea noastră cotidiană: “Doamne, dacă-mi ești prieten, / Cum te lauzi la toți sfinții, / Dă-i în scris poruncă morții / Să-mi ia calul, nu părinții. // Doamne, dacă-mi ești prieten, / N-asculta de toți zurlii, / Dă-i în scris poruncă morții / Să-mi ia calul, nu copiii. // Doamne, dacă-mi ești prieten, / Nu-mi mai otrăvi ursita, / Dă-i în scris poruncă morții / Să-mi ia calul, nu iubita. // Doamne, dacă-mi ești prieten, / Cum susții în gura mare, / Moaie-ți tocul în cerneală / Și-nainte de culcare // Dă-i în scris poruncă morții, / Când și-o ascuți pumnalul, / Să-l înfigă-n mine, Doamne, / Și să lase-n viață calul. // ”
Vasile VASIESCU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here