„Spune-mi tot ce vrei”… până când „Puma nu mai mârâie”!

353

La o lectură de-a curmezișul, tot mai la modă în zilele noastre, sau printr-o rapidă trecere în revistă a titlurilor romanelor și nuvelelor Victoriei Stolojanu, ai crede că ne aflăm în fața unei literaturi din proximitatea comercială a Realului. Însăși autoarea, din primele pagini pare să fie dispusă la o întreprindere ușor mercantilă cu sufletul feminin, oferindu-i, în locul unei acceptabile înțelegeri, din contră, dese ocazii de a fi privit într-o oglindă strâmbă, contribuind ea însăși la o cultivare a Nimicului diurn. Proza „Puma nu mai mârâie” (Editura ,,Universul Imaginii”, Săcelu, 2016) cel puțin, e în viziunea Victoriei Stolojanu, devenită un alter-ego al eroinei din propria scriere, o ,,nuvelă-pamflet”.
Cu toate acestea, în ciuda eforturilor aproape disperate ale autoarei de a-și cantona eroinele într-un derizoriu controlat, proza Victoriei Stolojanu e o serioasă și singulară introspecție în sufletul feminin, amintind pe alocuri, la altă scară temporară și de management, de prozele de început ale Hortensiei Papadat-Bengescu (Apropo și de tangajul… Victoria Stolojanu-Munteanu!).
„Puma nu mai mârâie” e proza din creația Victoriei Stolojanu cea mai apropiată de standardele pe care și le propune aproape cu obstinație: feminin, contemporan, caricatural (Ca și vremile!), dureros. Acestea sunt și coordonatele personajului, în definitiv unic, ce străbate mai toate romanele Victoriei Stolojanu, în proza mai sus menționată, ele devenind adevărate borne actoriale. Accente scrâșnite, pe care le auzim în fiecare zi în jurul nostru, precum „Vreau la pușcărie! Acolo se doarme cel mai bine!” sau „Nu mai pot cu securitatea ta după mine!” fac parte dintr-o contemporaneitate față de care nici nu ne mai mirăm, iar imaginea unui Văcaru (și gorjean… și decedat!) ne duce imediat cu gândul la un personaj real, celebru și uneori detestat. De altfel, efortul autoarei de a-și ancora narațiunea într-o realitate imediată acut-dureroasă, dacă nu chiar suprapusă prezentului sinistru, e constant în proza de față, dar și în celelalte, mergând până la a-și topi propria biografie în peisajul nu totdeauna comod, populat din greu cu puttane cocoțate în rang de amante de conțopiști locali, de pesediști siniștri sau blajini, codoși funcționari județeni, prefecți și „Don Juani cu plete sure”, aflați în conducerea unei direcții județene neapărat gorjene! Efortul de identificare cu mediul românesc sau nuvelistic merge nu doar în prefigurarea unor biografii contemporane mai mult sau mai puțin locale, în care, de pildă, Omul Ștafetă, Tricolorul României și nelipsitul Păcălici e în preajma ”scriitoarei Monica”, autoarea unei cărți de legende lansate la Zilele Orașului… Sadu, desigur!… și în care, cu toate riscurile, autoarea merge până acolo în a-i împrumuta propriul suflet neliniștit. De altfel, prototipul bărbatului din prozele Victoriei Stolojanu e eternul Păcălici, adică un tip insalubru, mincinos și neapărat codoș, mirosind veșnic a transpirație bahică, femeia, în oricare ipostază, fiind o victimă a acestei eterne abjecții. E și pericolul ce paște în fiecare pagină a Victoriei Stolojanu, acela de a se erija total în apărătoarea de facto a stindardului feminin, aflat mereu în pericolul delapidării din partea „Nimicului masculin”, autoarea rezistând cu greu tentației de a se transforma într-o vajnică activistă a Feminității.
Cu mai puțină acuitate, dar mergând pe aceeași linie și în aceeași direcție, se întâmplă și în paginile romanului intitulat la fel de aluziv „Spune-mi tot ce vrei” (Editura Rhabon, Târgu-Jiu, 2002), în care destinul Claudiei se macină în aceleași băltiri insalubre, între o iubire deopotrivă banală și dureroasă pentru un ins mediocru și vicios numit Mihai, și care face ca sufletul, de altfel însetat de lumină și năzuinți ale, cândva, tinerei fete de pe malurile unui Jiu leșios, să cadă într-o autoscrutare dureros-ludică, până la certitudinea definitivei alunecări în noroiul diurn. În această proză, mai întinsă ca suprafață și numită pe drept ,,roman”, tușele sufletești sunt mai pregnante, analiza psihologică e mai adâncă tinzând spre spectacolul narativo- psihologic din proza amintitei Hortensia Papadat-Bengescu. Chiar și frazarea e mai fluentă, șuvoiul liric mai controlat, ajungându-se la câteva macrameuri stilistice de o reală frumusețe: proză de cea mai bună calitate. Limbajul frust, argotic uneori greu de controlat al personajelor din alte proze ale Victoriei Stolojanu lasă loc unor lamentații cu substrat dureros-manifest, ecourile unei tânguiri feminine ce vin din cele mai adâncuri substraturi ale Sufletului. Aici, în „Spune-mi tot ce vrei”.. „puma nu mai mârâie”: își perie sufletul în fața cititorului, cu largul sprijin auctorial al prozatoarei de la Sadu, într-un „lamentațio in integrum”, de data asta veridic și întemeiat.
O prozatoare de tot interesul, stăpână pe mijloacele sale, care sunt ale Romanului dintotdeauna, cărora le adaugă propriile angoase și stridențe contemporane. Dacă își va limpezi drumul între spectaculos și adânc, între propriile spaime ale visului din vis și trăirile înalte de „Femeie”, în definitiv între roman și „nuvela-manifest”, Victoria Stolojanu poate deveni o bravă urmașă a glorioasei Hortensia Papadat-Bengescu. Deocamdată e mai aproape de strigătul mut, din alte vremuri, al unui Martin Luther-King de esență feminină.
Gheorghe Truță

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here