1. De la un moment dat încolo – începe să mă cuprindă sila când constat câtă ingratitudine mi se serveşte pe tavă. Începe să mă apuce chiar furia când în loc să geamă boii scârţâie carul. Atunci mă apucă şi pe mine toţi dracii din lume şi realmente fac urât: e dreptul meu – freudian vorbind – de a răspunde unui tratament – în ceea ce mă priveşte – duşmănos. Şi, zău, că nu mai rezist, şi-mi ies din firea mea, fundamentală, de om bun, blând, supus, ba chiar timid prin excelenţă şi din naştere, educat ţărăneşte, însă în spiritul unor valori bazate pe respect reciproc. Încât, la cea mai mică „vânare” a călcâiului meu vulnerabil, la cea mai mică lipsă de consideraţie a operei mele literare, ştiinţifice, publicistice, poetice etc. Mă manifest în consecinţă, ripostând dur, teribil de dur, aproape riscându-mi reputaţia şi formaţia intelectuală, revalidată, de atâtea ori, în variate medii de diverşi cronicari, critici, exegeţi. Dar, considerând că am greşit, totuşi, îmi cer iertare, fiindcă aşa se cuvine.
2. Aducând aceste explicaţii, ca un fel de scuze la eventualele mele aşa-zise „derapaje” de la bunele maniere, să trec, iar, la treburi mai serioase, ca, de pildă, poezia scriitorului gorjean şi columnist (din cei vechi, adică autentici, de sub patronajul lui Titu Rădoi, ci nu din cei de azi, în majoritatea lor nişte veleitari oarecum lipsiţi de talent literar).
Pe masa-mi de lucru stau în aşteptarea clipei de „noroc” două antologii emblematice pentru Gorjul literar de ieri/ de azi/ de mâine: una din 2006: „Antologia membrilor Uniunii Scriitorilor din România care trăiesc în Gorj” la „Scrisul Românesc”, din Craiova şi o alta, în trei, „Îmbrăţişarea poeţilor”, la aceeaşi prestigioasă editură (cei trei poeţi fiind regretatul Valentin Taşcu, Nina Voiculescu şi desigur Spiridon Popescu), în 2009.
Ignor orice alt text critic, exersându-mi dreptul de a-mi formula propriile judecăţi critice (ca să nu cad într-o metacritică facilă şi falacioasă, cum au păţit-o destui şi al căror nume nu-l mai enunţ căci mi-aş mai câştiga vreo doi-trei adversari periculoşi ca atare).
3. Spiridon Popescu şi-a selectat în antologia din 2006, în cele 35 de pagini rezervate lui 107 texte, care pot fi considerate un proiect de carte în sine, independentă, autocefală, cu un statut identitar bine autodefinit şi chiar cu vizibile accente metapo(i)etice. Astfel că poetul şi-a propus a rescrie chiar biblioteca din Alexandria. Şi de ce să nu ambiţioneze un asemenea lucru, de vreme ce „poetul este insul cel mai punctual” (adică e capabil a-şi îndeplini cu exactitatea morţii obiectivul). De altfel, făcându-i-se tot soiul de propuneri, regretă că n-a ascultat propunerea zeilor (de a se naşte pasăre, de pildă) şi s-a născut greier. Pasăre precum privighetoarea. Citez ilustrativ: „Poetul susţinea cu tărie că stelele nu luminează decât în nopţile în care cântă Privighetoarea”. Cum greierul (adică poetul în poetica lui Platon, vezi dialogul „Ion”) e o insectă, la fel de edificatoare este şi „aserţiunea” că poeţii ar fi „singurele insecte din lume/ care se pricep să facă polenizarea îngerilor”.
Aşa cum caută el însuşi a ne încredinţa – şi nu văd de ce m-aş îndoi asupra unei asemenea autoraportări paradigmatice, – ar urma unor Eminescu, Brâncuşi, Labiş, Creangă, Arghezi, Bacovia, Nichita Stănescu şi de ce nu chiar şi unor Homer, François Villon, Charles Baudelaire ş.a.
4. Îndrăgostit de folclorul literar, Spiridon Popescu îşi ia miturile, eresurile, motivele din bogăţia inepuizabilă a unui asemenea filon tradiţionalizat de lirica europeană, ca în poeme precum „Mi-am ascuns cântecul”, „Erau poveşti desigur”, „Fragment dintr-o scrisoare pierdută”, „Discursul îngerului vestitor”. Apoi, ancorat în (post) şi (trans)modernitate, reciclează credibil pe de-a-ntregul, reoriginarizându-şi stilul, motive/ teme/ toposuri recurente în poezia lumii de pretutindeni: sinele, curcubeul, eul, oglinda, egoul, piaţa, hotelul, trotuarul, Muza, Femeia, Acheronul, Intrusul, ruinele, zeii, Olimpul, Alexandria, Cuvintele, Fiinţa, Demiurgul, monahul, ghilotina, lacul ş.a.m.d.
5. Ideile discursului său glisează mereu dinspre tragic spre ironie şi dinspre sublim spre umorul irezistibil. Poemul ca atare te seduce de moment, te fură, te farmecă, zâmbeşti, îţi place, îl accepţi aşa cum şi atât cât este, colocvial, oarecum tranzitiv, oarecum reflexiv – vorba lui T.Vianu. Neologismul, când e aşezat în vers, se împacă perfect cu termenul autohton (Mata, sfadă, bată-l pustia, crucea mamii ei de viaţă coabitează cu agentul de circulaţie, pietonul (ecologic eventual), tipografic, şpalt, bloc etc.). Această aparenţă paradoxală parţial gravă, parţial ludică, îl prinde regulat, nedezminţindu-şi niciodată acest mod de poiein/ de poesis; dovadă numerozitatea comentariilor ce i s-au dedicat/ înclinat/ cu (sau fără) rezerve axiologice, majoritatea fiindu-i, pare-mi-se, favorabile, semnate de Gheorghe Grigurcu, Ion Cepoi, Ion Hirghiduş, Valentin Taşcu, Valeria Manta-Tăicuţu, Paul Aretzu, Virgil Dumitrescu, Geo Vasile, Lucian Gruia, Nicolae Dragoş, Ion Pachia Tatomirescu, Lazăr Popescu, Alensis de Nobilis, Ion Trancău, Emilia Dabu, Ion Popescu-Brădiceni.
Autodidact prin excelenţă, poetul e villonesc şi… popular. Dialogul e principala lui tehnică, e resortul mecanoprozodiei sale şi dicteului său de ipso et de facto metaforic. El se adresează cu o dezinvoltură provocatoare cititorului, vreunui agent de circulaţie, vânătorului, oamenilor, fraţilor, iubitei, Sinelui, domnilor „cu puşti în spate”, lui Dumnezeu, Eului propriu şi cam narcisist, îngerului (uneori disperat), domnului doctor, morţii, tristeţii, unui bun prieten ş.a.m.d.
6. Prin urmare, ca să conchid, pe Spiridon Popescu îl caracterizează expresia fără ocol, naturaleţea tăioasă, inventivitatea paradoxală, resuscitarea banalului din degradarea sa semantică, estomparea prozaismului, tot mai agasant, al vieţii, nonconformismul ontologic, structura reductibilă la tragicul originar, revitalizarea tradiţiei cu evlavie şi insurgenţă, emoţionalitatea capabilă constant de a satisface orizontul de aşteptare al cititorului de orice categorie socială, frazarea impecabilă a discursului (poetul fiind sedus de himera clasicităţii de frontieră şi de aspect evident transmodern(ist)), înclinaţia spre melancolia reveriantă, imageria ambiguă (deopotrivă suavă şi fantastă), expresivitatea barocă (care ascunde în spatele virtuozităţii o percepţie abisală), fiorul, misteriozofia de aer transmedieval etc.
Ion Popescu-Brădiceni
