Masiva antologie lirică a scriitorului Ion Popescu-Brădiceni intitulată „Ordinul lui Orpheus. Paradigmaticul stat” reprezintă de fapt cea de-a doua ediţie revizuită şi adăugită în 24 de cânturi, din „Ordinul lui Orpheus”, apărută în anul 2018*.
De pe coperta IV, Mircea Bârsilă ne încredinţează că – citez – „Ion Popescu-Brădiceni vine pe piaţă cu o carte extraordinară. Toate secvenţele-versete sunt uluitoare!”.
Încă din 2003, Valentin Taşcu anticipase că „autorul te seduce ca un magician”. Că „manifestă o reală bucurie a cuvântului şi o vrajă a lui”. Într-adevăr îl caracterizează pe Ion Popescu-Brădicieni „această plăcere a rostirii şi a rostuirii semnelor şi semnificaţiilor real-imaginare, a frazei” căci „nicicând nu dezertează de la ele, de la toate, separat şi împreună”.
Marin Sorescu semnalase şi el – în 1983 – în discursul liric al lui Ion Popescu-Brădiceni – citez – „sunetul grav, reflexiv, timbrul personal al discursului liric, precum şi forţa metafizică a libertăţii, precum şi forţa de cunoaştere poetică, mereu în luptă de cucerire a domeniilor cuvântului”.
Liviu Ioan Stoiciu găseşte că orice nouă carte semnată de cunoscutul poet gorjean, şi „mentorul Şcolii de Literatură de la Târgu-Jiu”, (după cum considerase în eon Ioan Ţepelea, în prefaţa la antologia „Serile de la Brădiceni I. Arte transpoetice/ II. Linia Imaginot” Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008, 2009 – n.m., D.A.P.) este „pe cât de insolită pe atât de originală, incitând la maximum cititorul”. Astfel, în viziunea lui LIS, I.P.B. scrie „o poezie stranie, plină de simboluri şi însemne vechi, dar şi de trimiteri contemporane, fie şi din ştiinţă, cu poeţi în viaţă sau dispăruţi”, o poezie elaborată „cu cuvinte specifice, descifrate doar de cei iniţiaţi”.
Scriitorul transmodernist şi „înseratul de la Brădiceni” organizează şi regentează realul mitosemantic cu „textul cel viu de la beduini” (ca-n „Alchimistul” lui Paulo Coelho – n.m., D.A.P.). Nici mai mult nici mai puţin „reinventează poezia” (p.9) care – precizează inventatorul noii paradigme – „începe cu înfiinţarea unei plantaţii noi de cuvinte noi prin răsădirea unor bulbi noi. Ca şi rădăcinilor lor îngrăşate de ploi odată cu munţii lucidităţii reci”. „Orice cuvânt e incantaţie”, iar prin fantezia-i „dictatorială, productivă şi introductivă, ecuatorială, loială” scriitorul brădicenean scrie – citez – „în infinite forme de cald şi bun”. „Reinventarea poeziei s-ar reinstala în peşterile caste în care să se-adune, iar cei doisprezece făptuitori ai destinului”. „Sub strălucirea ei, identitatea râvnită ardent îl proiectează pe metodician în limbaj”. Estimp, „antiteza înfrigurată dintre azur şi abis redeschide transfinitul oniric”, însă poetomul „colindă printre cuvinte nestingherit”, convins, cu fermitudine, că „Reinventarea Poeziei e ca şi cum ar cădea un fulger într-o fântână”.
Definind poezia – în pofida opiniei lui G. Călinescu, care credea că acest lucru nu-i posibil – Ion Popescu-Brădiceni o reconotează drept „joc al hazardului”, precum Tristan Tzara, „reîntorcându-se în rit”, după ce-a auzit „glasul leneş al amintirilor/ suindu-se în memorie: mişcare sinuoasă a/ cuvântului, până la nimb”. „Lucrător la explozia lumii, întru instituirea Paradigmaticului Stat”, poeteseistul aspiră să-şi vadă „consoanele, vocalele, silabele, în cea mai husserliană coerenţă” şi să-şi regăsească într-un târziu „cele trei nivele de interferenţă”. Poezia I.P.B.-istă n-ar fi „decât o pajişte sonoră în care se reflectă o auroră”. Poetul însuşi n-ar fi decât „o mare reflectând” şi „efigia uriaşă a unei fântâni, săpată în propriul destin. Iar Saint-Johne Perse e aproape elin”.
Aşa că „Reinventarea poeziei se poate face pe sub cuvânt” şi pe sub învierea lui de din originalitatea reinaugurală. Iar „veghea poetului e mereu întoarsă dintr-un adevăr esenţial: rătăcirea argonauţilor pe Mările Antice” „într-o nouă posibilitate a cântecului de-a se reorigina în stările mantice”, „trecuturile adică, de recules întregi”.
Poetul construieşte imperturbabil şi poesferic „fabule în intensitate”, înverzite din nou „lângă Ţinuturile virgine ale limbajului”. Dar, într-o ţară distrusă, dar pe-o planetă distrusă de religii, doar Poesia e arma secretă. Supremă. Limbajul racordează metafora imediat, la obiect, şi transformă, glorios, emblemă după emblemă, în idiolect.
Automat, Reinventarea poesiei e un soliloc „nici letopiseţ şi eidetic, ci poate totuşi reveriant în însuşiri intermodale, pe verticală sângerând”. E, totodată, momentul ca poetul să execute „salturi mortale printre idei” ori precum „alchimiştii-n altă climă să schimbe între ei doctrine ezoterice”, să pună-n „slujba ştiinţei de-a mai face poezii”, accentele de contemplaţie şi „procedeul lui MacKinnon care i-a oferit imperialului arhitect care e din nou poetul „integrarea teoretică într-o optică a mecanismelor automate, anahoretică”, de gen Conta, Blaga, Noica, Surdu, Pop ş.a.
De altfel, în cântul al II-lea, doctrinar-apologetic, şi intitulat, vorticial, „Sacrosanctae poesis indepingibilis imago” (apud Dimitrie Cantemir – n.m.) şi dedicat unui mare poet român contemporan Ioan Moldovan, Ion Popescu-Brădiceni ne oferă, de pe „colinele meditaţiei” arta sa de a construi poeme „de fiecare dată la altă streaşină de cuvânt”. Elaborându-şi propria teorie (conform dictonului preferat „ut theoria poesis”) poetul-savant ţine să fixeze hermeneutic în ramă elocventă metodologic că „această teorie metafizică pledează pentru versul fluid” şi „rezonant cu percepţia absolutului în subiectivele forme fruste”, aflate, ele însele, într-un „echilibru lăuntric de o mare fineţe”. „O asemenea fantastică”, până la urmă transpoetică, evidenţiază încă o teoremă: că „Adevărata Poesie nu se scrie sub dictatură. În general nu se scrie pentru proşti.”. Şi încă o alta, fundamentală: „Autentica Poesie nu suportă ura împotriva clasei muncitoare şi împotriva ultimilor ţărani români.”.
În continuare, cu cea de-a treia lege poetul explodează în toată splendoarea-i briliantină, de arhetipuri răscolite, ca să demonstreze că „adevărata poezie se redefineşte ca scriitură sacră”. Că „Runele sar în simboluri, iar acestea se transferă în semne” care „acceptă orice deviere de la înţelesul prim şi amiros a metaforă, a boare stilistică, a transfigurare hristică, a sublim”. Iar „cuvintele plutesc pe vânt înaripate rând pe rând”. Şi ce fericit e Poetul, când „preaplinu-i sufletesc se revarsă-n tipare clasice” – ca la Ungaretti – ori când se adăposteşte într-o oikoumenică purtătoare a celui din urmă efect, pe care-l citext cu o bucurie barthesiană: „Voi cuvinte: aripi imponderabile! Azi la gândul meu (adică al poetomului I.P.B. – n.m.) nu sunteţi nici lac verde nici pământ, ci limbaj sub jurământ.”.
Astfel, limbajul liric, în laboratorul Ultimului Alchimist, care este tocmai Ion Popescu-Brădiceni, devine „elixir pentru vizionari”. Dincolo de umorul autoflagelant al Domniei-Sale, eu întrezăresc un orgoliu de reprezentant plenipotenţiar al unei regiuni culturale şi cultuale de descendenţă italofranceză (adică romanistică, dătătoare de sute de capodopere literaturii mondiale – n.m., D.A.P.).
În cântul al IV-lea, Ion Popescu-Brdăcieni celebrează tema labirintului, care-ar fi chiar unul din fundamentele „Paradigmaticului Stat”. În plus poetul e un adept al Reamintirii, care – să-l citez cu aceeaşi circumspecţie – ar fi, nici mai mult nici mai puţin, „calea adevărată spre arheu” şi spre „formula nemuririi” pe care ulterior o va redezvolta în „Rob la poezie” (2020).
O stranie melancolie, transnovalisiană şi transpoescă, îi predomină compoziţiile unele artistice, altele de-o totală naturalitate, încât te autosesizezi instantaneu de anvergura „transpoeticii sale” emergente din haloul fiecărui poem. Să citez unul… oarecum „monumental”, deşi „minimalist”: „O, nesupus, destinului şi lumii/ şi nepăstrând uimirea sub retină…/ În ochiul drept ne-om aşeza la cină,/ adâncul lui tânjind rotirea Lunii// În ochiul stâng, pe coala cea velină,/ dau să rescriu acest poem în schiţă./ Dar curge sânge, Doamne, prin peniţă.”.
Labirintul, fiind populat cu oglinzi, nemăsurate oglinzi, ba convexe, ba concave, ba drepte, ba strâmbe, îl determină să exclame, auto-iluminat: „Eu însumi ca o oglindă, iar asupra cochilie a focului din nou cuvântă”.
Dar „Măreţia Poetului Însingurat e incomensurabilă. E tragică.”. Asta deoarece, scriindu-se c-un fir de rază textele sale încăpăţânat inventive, poetul comite hybrisul. Lumina îl învăluie „ca pe un nufăr dintr-un ochi de zeu”. „Coapsele sale cuceresc secunda”… iar Scriitura-i unda care-o să transforme alfabetul, mai precis o să-l reîntoarcă în propria-i Originalitate. Citez: „în hieroglife, rune,/ inii de culoare pură. Şi ce-atâta tevatură-/ chiar şi stilul să şi-l schimbe./ câtă vreme limba limb e/ iar materia verbală/ în spectacolul de gală… Iar coapsele rămân gravide c-un text ce infinit e… Orfeu să crape de necaz”.
Desigur ultima afirmaţie a paragrafului de mai sus e antifrastică, deoarece oleacă mai încolo ne încredinţează că e ditamai „guvernator în Scriitopia” şi întocmai arhetipului său generator, Orfeu, a văzut „licărul duios al fiecărui cuvânt”, a auzit „clinchetul limpede al fiecărei metafore revelatorii” şi drept consecinţă consideră că ar fi util să redevină magician, alchimist, vrăjitor, ca să rescrie numele Euridicei sale numai „în limba română”, după ce-i va fi dat „celeilalte vieţi… formă de fântână” din care drumeţii-cititori o să-şi stâmpere relativa sete de… absolut.
În intervalul – citez – „dintre mit şi basm”, poetul transmodernist Ion Popescu-Brădiceni îşi amplasează tradiţionala-i masă de scris, la care visează „o corabie/ foarte încăpătoare:/ căreia magicienii din Levant/ să-i croiască drum peste noapte”, către un alt Macondo, pe ale cărui câmpii greierii sunt „adevăraţi creatori panorfici” ca într-unul din dialogurile lui Platon.
Cutezător, eroic, autosacrificial, „spre-un drum de mâine se îndreaptă,/ vopsind cu fum, şi sofianic, voci învăpăiate, ameninţând, deşi mai blând, cu foc şi rubayate pe-al ierbii Crai medieval, surprins în ipoteza unui fantastic trubadur din Indore, din Siracuza… ori din îndepărtatul Kind”.
Ca să mă apropiu cumva de sfârşitul acestui eseostudiu, inspirat de antologia reîntemeietoare de nouă paradigmă a lui I.P.Brădiceni, „brav poet, năstruşnic şi boem”, mă întreb ca din dânsul: „Ar fi şi azi poet e un blestem?!”. Se pare că nu, întrucât poetul între timp se reîncorporează în alţi avatari: Endral-Armind, maestrul pietrar, unul din Apostolii Melancoliei, toţi scoborâtori din Orpheus Eutopianul, pe urmă, unul din sacerdoţii Ordinului lui Orpheus Eutopianul, legislator al Codului de legi al Paradigmaticului Stat al Poeziei/ Transpoeziei.
La pagina 178, dau peste o artă poetică elocventă îndestul, ba chiar explicită până la propria-i transaparenţă: „Gérard de Nerval călărind pe un val./ Muzica Lunii lunecându-mi în pupile./ Marea ruptură a ierbii de Cer/ m-a prins pe mine prizonier./ Ochiul ermetic al focului smulge/ din mâna-mi pana de gâscă şi-a curge/ începe poemul, doar să fiu eu în stare/ a-l culege –ntr-un vas dintr-o cutremurare./ Casa de veghe a seminţelor-aştri./ Ci, să mă înconjoare crinii, fantaştii./ Obiectele rătăcite de cuvintele lor/ le caut, le caut, şi la mine-n pridvor,/ şi-mi sprijin obrajii învisuraţi/ în pumni, iar alephii se adună-n tetrade./ Ahionii acestui poem sunt curaţi,/ mai curaţi precum galbenii lui Melchiade.”. Ca în inerentă succesivitate, poetul să confere, ca şi Ezra Pound, cuvintelor, metafora „săgeţilor în diafan” şi să ne avertizeze ritos că „prin fisurile poemului ţâşnesc vârfurile conice ale iluziilor”. Iar „Poetul ca un şarpe divin le va scuipa vindecate, restaurate, renuvelate”.
Dan Adrian Popescu
