Samuraiul şi contemplatorul concis în dialog epistolar*

266

Meseria de editor ca să fie performantă trebuie să îmbrace haina omului social, cu o recunoscută valoare în branşă. El trebuie să se afle conectat la fenomenul literar contemporan în permanenţă. Mai trebuie ca el însuşi să conteze ca om de litere, ca scriitor de linia întâi al epocii sale. Ca să reuşeşti acest lucru azi e cu adevărat un tur de forţă, iar George Drăghescu a izbutit, aşa cum lumea îl cunoaşte deja: cu un bun gust estetic, cu aceeaşi fineţe a spiritului său exigent şi selectiv la sânge, manifestat constant pe frontul lungului său traseu de intercomunicare în numele unor idealuri din ce în ce mai greu de conservat şi protejat într-un prezent deviant şi aproape troglodit.
S-a înhămat deci la tipărirea în tiraj acceptabil a unor „Cronici şi epistole” aparţinătoare celor doi „monştri” ai actualităţii literare naţionale (încă!!!) Nicu Steinhardt şi Gheorghe Grigurcu, ambii prodigioase personalităţi culturale. Preţioasele documente i-au fost dăruite editorului George Drăghescu de către Gheorghe Grigurcu în persoană, în numele unei prietenii, devenită legendară pe meleagurile patriei şi ale Gorjului. Iar George Drăghescu n-a ezitat o clipă şi cu operativitatea-i de invidiat, ajutat de doi excelenţi tovarăşi de „tranşee” (Grig. M. Dobreanu şi Gabi Cristinel Roşianu – n.m.) i-a şi dat drumul pe piaţă sub titlul simbolic „Samuraiul critic” (Ed. Revers, Craiova, 2016, 79 pag.).
M-am situat cândva în arealul glorioasei postexistenţe a lui Niculae Steinhardt graţie lui Virgil Bulat, editor el însuşi al integralei steinhardtiene, şi chiar am publicat despre „Jurnalul fericirii” un studiu în revista „Tabor” din Cluj-Napoca în urmă cu nişte ani, remarcat în eon. Cu Gheorghe Grigurcu sunt în cele mai bune relaţii de colaborare şi cooperare fie în alcătuirea unor reviste („Confesiuni” de pildă – n.m., I.P.B.) ori cu ocazia fiecărei ediţii a Atelierului Naţional de Poezie şi Critica Poeziei „Serile la Brădiceni”.
Aşadar mă consider îndrituit a redacta comentariul de faţă; el vine oarecum dinlăuntrul „cercului hermeneutic” fiind în consecinţă cu un ridicat grad/nivel ontologic; căci ceea ce contează de fapt este ontologia discursului critic, atent la creatica în genere greu de decodificat. Şi, totuşi, cei doi critici de calibru au dovedit că posedă „arsenalul” strategic adecvat: un intelectualism înalt, o dorinţă de autodesăvârşire, o capacitate de a-şi întrepătrunde orizonturile de remarcabile individualităţi creatoare, o anvergură intersubiectivă oricând reconotându-şi aspiraţiile în funcţie de context.
De pildă, schimbul epistolar are tăria parfumurilor ezoterice, transsubstanţiale, ele însele, în propoziţii a căror transparenţă trădează nevoia de dialog la temperatura Absolutului. Citind în oglinzile unui asemenea logos reîntemeietor, mă dumiresc mai întâi cine-i şi ce-i cu acest arhetip/prototip al „samuraiului critic”. Este criticul predominant moral în profilul căruia rolul principal îl joacă stăpânirea de sine, curajul, calmul, fidelitatea, tăria de caracter. Ţinuta lui reprezintă hotărârea, soluţia găsită chiar şi eroic, arta de a trăi şi muri cu demnitate, curaj, resemnare înţeleaptă şi un subtil amestec de indiferenţă, nesupărare, neacreală, speranţă (cu codu-i vertical – n.m.), lipsă, totală eventual, de spaimă, eleganţă (adică salvarea aparenţelor) şi o savantă contrapuncţie între grav şi surâs.
Din punctul de vedere al lui Gheorghe Grigurcu, samuraiul critic ar fi chiar Nicu Steinhardt, luptător împotriva dogmatismului în „Incertitudinile literare” (ed. Dacia, Cluj, 1980) împotriva terorismului literar, a neopozitismului, pledând, moral, pentru tradiţia unor personalităţi precum Al. Odobescu, G. Ibrăileanu, P. Zarifopol, M. Ralea, amestecând datele de cultură într-un chip savuros subiectiv, dând permanent paginii sale un aer intens de trăire autentic intelectuală. Acestui „samurai autohton” îi e proprie o anume nervozitate persiflatoare, dezvelind într-o clipă spectrul absurdului; „observaţia benignă capătă o coloraţie malefică, iar maliţia se suavizează în echivocul formulei cu armătură livrescă”; criteriul estetic steinhardtian ar fi şi el la vedere: „această salubritate ce respinge în ordinea senzorială „pivniţa”, iar în cea vizionară „labirintul”, drept semne de criză ale artei moderne”; şi ca un, repet, adevărat samurai valah îşi afişează, în contratimp cu epocă futilă, un conservatorism silit a recurge la astfel de manevre mai complicate care, din neputinţa afişării unui „cod”, frizează paradoxul, testând limita obiectivă a demersului asociativ, pe care Gheorghe Grigurcu îl traduce în fior al creaţiei / creaticii critice.
Nicolae Steinhardt publicase şi el un eseu critic despre „Contemplaţiile” lui Gheorghe Grigurcu, carte apărută în 1987 la Editura Cartea Românească. În esenţă, aşa cum reiese din comentariul dedicat volumului grigurcian, poezia practicată în el de autor tinde spre cât mai severă sinteză şi spre modelele conspectării imagistice extremorientale. Acest poet din Amarul Târg e totodată foarte inocent şi adânc dezabuzat, iar candoarea-i bate spre subtilitate. Totodată şi-a făcut porunci din concizie, sobrietate, grăire aluzivă şi rezervă în faţa mediocrităţii ori grandomaniei găunoase. Ba i se pare criticului călugărit la Rohia că, în poezia lui Grigurcu, Rilke nu-i departe, iar Proust e pe undeva foarte aproape, uneori simţindu-se în actul poetic dispoziţia spre filosofia logică a lui Ludwig Wittgenstein.
În viziunea lui Nicu Steinhardt, poezia grigurciană mizează pe – citez – „lepădarea de preţioase sclifoseli”, pe „îngreţoşata respingere a dexterităţii şi serviabilităţii cuvintelor când se pun în slujba minciunii”, pe „deopotrivă arta extremorientală a poemului minimalist, aforistic, de lirism concentrat filosofic şi model de acuitate a percepţiei, de o minuţiozitate afectuoasă”.
Întorcându-mă la criticul Gheorghe Grigurcu, acesta avea să comenteze, în epocă, o altă carte a lui N. Steinhardt „Critică la persoana întâi” (ediţia a II-a, ed. Dacia, 2001, Cluj-Napoca), redactată sub egida estetului ontologico-axiologic, influenţat de Heidegger ori de Eliade, Şora, Noica ş.a.
Aşadar din postura de comentator al fenomenului literar, Nicolae Steinhardt (de la Rohia mai târziu) vădeşte capacitate de identificare spirituală, sensibilitate estetică neobişnuită, adâncirea esteticului în însăşi tainica-i substanţă, emoţie artistică. Iar ca mod de cunoaştere profund, este total, zguduitor, maieutic.
Astfel, autorul „Escalelor în timp şi spaţiu” ar căuta punctele de tangenţă dintre sacru şi profan, fiind prin urmare un anticipator al transmodernismului celui mai exemplar pe tărâm românesc. „Revelaţia” produsă cu ajutorul artei ar apărea necesarmente legată de ideea de libertate, ce se regăseşte plenar doar în Dumnezeu; să-i zicem „eliberare prin regăsirea esenţei”, ajunsă din nou la strălucirea care-i este proprie, exact ca în doctrina alchimiştilor, ori ca în secretul făuririi artistice din parabola prefacerii apei în vin.
Concluzia lui Grigurcu că Steinhardt ar rămâne „un reper de seamă al criticii şi eseisticii româneşti” mie mi se pare azi perfect… probată pe absolut toate palierele de referinţă.
* Nicolae Steinhardt, Gheorghe Grigurcu: Samuraiul critic (Cronici şi epistole); ediţie îngrijită de George Drăghescu, editura Revers, Craiova, 2016, 80 pagini.
– un comentariu de Ion Popescu-Brădiceni –

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here