De la o vreme, constatăm cu mâhnire şi stupefacţie faptul că anumite aniversări prilejuite de împlinirea unor date cu cifre rotunde de la naşterea sau decesul unor personalităţi scriitoriceşti sau oameni de cultură, de marcă, sunt ignorate, trecute cu vederea. Acest dezinteres se observă în presa literară şi culturală, în general, în mass – media, exceptând presa locală, chiar şi criticii literari, preocupaţi îndeosebi de literatura prezentului, i-au dat uitării pe marii scriitori. A trecut nebăgată în seamă împlinirea a 120 de ani de la moartea „bardului de la Mirceşti” (1821 – 1890), în 2010, şi 190 de ani de la naştere, în 2011, dacă se ia în considerare anul 1821. Nimic despre aceste evenimente literare, dar poate că nu va rămâne neobservată împlinirea a 125 de ani de la decesul marelui poet paşoptist, în 2015. Şi pentru că ne amintim de acel rege al poeziei, facem precizarea că ne displace profund afirmaţia unora, când se referă la poeţii care scriu într-o metrică tradiţională, că scriu ca Vasile Alecsandri sau George Coşbuc, de aceea, după opinia noastră, a raporta valorile scriitoriceşti (poetice) ulterioare la valoarea operei lui Vasile Alecsandri sau George Coşbuc este o gravă eroare. Vasile Alecsandri poate fi judecat în funcţie de timpul şi multitudinea preocupărilor sale. El rămâne scriitorul deschizător de drumuri în literatura română, poet, prozator şi dramaturg, este scriitorul care ilustrează epoca sa, perioada organizării moderne a statului român şi a formării naţiunii române, aflându-se în fruntea tuturor. Tehnica versificaţiei lui Coşbuc, profilul tipografic al versurilor sale, felurimea ritmurilor şi a rimelor, creând efecte neobişnuite de armonie, reprezintă trăsături de unicitate în poezia românească, unanim considerat ca un mare artist. N-ar fi rău ca mulţi poeţi contemporani să scrie ca Vasile Alecsandri sau George Coşbuc.
Neobservate au trecut şi evenimentele literare din 2013: bicentenarul naşterii lui Cezar Bolliac (1813 – 1881), centenarul morţii lui Şt. O. Iosif (1875 – 1913) şi al lui Panait Cernea (1881 – 1913), trei sferturi de veac de la decesul lui Octavian Goga (1881 – 1938). Aidoma, în 2014: semicentenarul morţii lui Tudor Vianu (1897 – 1964), şapte decenii de la moartea lui Liviu Rebreanu (1885 – 1944).
Să sperăm că nu vor trece neobservate aniversările din 2015: Mihail Sadoveanu (1880 – 1961) şi Tudor Arghezi (1880 – 1967) de la naşterea cărora se împlinesc 135 de ani; Liviu Rebreanu (1885 – 1944) şi Mateiu I. Caragiale (1885 – 1936), fiul natural al marelui dramaturg, autorul scrierii „Craii de Curtea Veche”, de la naşterea lor trecând 130 de ani; Lucian Blaga (1895 – 1961) şi Ion Barbu (1895 – 1961) la 120 de ani de la naştere.
Cei doi poeţi, Tudor Arghezi şi Lucian Blaga, se bucură de evocări permanente ocazionate de cele două festivaluri organizate anual în luna mai, găzduite de cotidianul „Gorjeanul” şi de revista care îşi merită numele, „Portal – Măiastra”, graţie mentorului acesteia, profesor doctor Zenovie Cârlugea, membru al Uniunii Scriitorilor din România, un specialist în Blaga căruia i-a dedicat şapte cărţi.
Nu de acelaşi tratament a avut parte Mihail Sadoveanu, un adevărat „continent spiritual” cum l-a denumit Eugen Simion, probabil din raţiuni politice, dimpotrivă numele lui apare în serialul „Apostolii lui Stalin”, Episodul 36, din „Adevărul de weekend”, 8 – 10 mai 2015. Faptul că a nemurit atâtea opere e mai presus de orice prejudecată de ordin politic, el rămâne nolens, volens, unul din patriarhii prozei româneşti, de aceea, marginalizarea unui scriitor de talia lui Mihail Sadoveanu este de neconceput, ar însemna să ne întoarcem la anii cincizeci (1950), când mulţi scriitori erau puşi la index. Tot în 2015, martie, s-au împlinit cincizeci de ani de la decesul lui George Călinescu (1899 – 1965), o minte genială a românilor, personalitate de tip proteic, autorul unei „Istorii a literaturii române…” ce rivalizează cu cele mai izbutite din Europa, şi el trecut în serialul pomenit mai sus, Episodul 38, 22 – 24 mai 2015, considerat „gigantul care şi-a vândut renumele comuniştilor”.
Nu e rău să-i amintim şi pe alţi scriitori care ar merita să fie evocaţi în 2015: Alexandru Philippide (1900 – 1979), fiul celebrului filolog cu acelaşi nume, poet, prozator, eseist şi traducător, un clasicist prin natură şi cultură, cultivând o poezie de orientare neoromantică cu ecouri simboliste; Constantin Stere (1865 – 1936), considerat de P. Pandrea cea mai de seamă personalitate politică după 1918, este autorul unui roman autobiografic în opt volume,”În preajma revoluţiei” (1931 – 1935), apreciat de critica timpului ca fiind „cel mai mare moment memorialistic al literaturii noastre”; Ion Vinea (1895 – 1964), autorul volumului de versuri „Ora fântânilor”, aparţinând primei avangarde literare din România, a tipărit revista cu cea mai lungă viaţă a respectivei mişcări, „Contimporanul” (1922 – 1932), organ al ”constructivismului”, având printre colaboratori şi pe Constantin Brâncuşi; centenarul naşterii lui Gellu Naum (1915 – 2001), protagonist al ultimei avangarde, reprezentant al suprarealismului postbelic; Nicolae Balotă (1925 – 2014), cel mai tânăr membru al „Cercului literar” de la Sibiu, un intelectual de talie, eseist şi critic literar polimorf, scriind în mai multe limbi, autorul unor eseuri, monografii, memorii.
Opera lui a fost publicată mai ales după ieşirea din închisoare, 1964, şi după 1989. Să amintim „Introducere în opera lui Al. Philippide” şi „Opera lui Tudor Arghezi”. Este adeptul unei critici literare noi, o hermeneutică cu suport filozofic şi estetic; Radu Stanca (1920 – 1962), poet şi dramaturg, se formează în atmosfera „Cercului literar” de la Sibiu, a avut neşansa de a intra în veşnicie cu mult înaintea generaţiei sale. Radu Stanca realizează o originală resurecţie a baladei. Teatrul din Sibiu îi poartă numele; Nicolae Labiş (1935 – 1956) a fost o „fascinantă prezenţă lirică” în primii ani ai deceniului al şaselea, „buzduganul unei generaţii”, „spiritul adâncurilor”, este o apariţie meteorică, dar promiţătoare, pe cerul poeziei româneşti, o adevărată legendă. Labiş are meritul de a realiza o resurecţie a lirismului românesc de care beneficiază poeţii generaţiei ulterioare. Dacă destinul i-ar fi fost altul, să atingă vârsta lui Goethe sau Arghezi, cu certitudine poezia românească ar fi fost mai bogată.
Tot în 2015, se împlinesc cincizeci de ani de la decesul lui George (Gogu) Constantinescu (1881 – 1965), inovator, inventator, savant, om de ştiinţă şi inginer român, membru titular al Academiei Române, oltean, născut la Craiova, octombrie 1881, fondator al unei noi ştiinţe, sonicitatea, cucerind „o faimă academică şi onoare profesională” în toată lumea („Românul nebun”), pentru nenumăratele sale invenţii, astfel că o revistă britanică, „The Graphic”, în anul 1926, l-a inclus în cei 17 titani ai lumii care au revoluţionat ştiinţa,alături de Einstein, Marconi, Edison, Lister, Marie Curie şi alţii.
Am prezentat câteva date sumare despre scriitorii mai puţin cunoscuţi de publicul larg. Acest demers al nostru are menirea de a atrage atenţia asupra nedreptăţii ce se face unor scriitori, modele pentru creaţia nouă, care ar merita să fie aniversaţi şi evocaţi de către istoricii şi criticii literari. Pentru meritele lor, dintr-un sentiment al responsabilităţii morale, e bine să fie mereu prezenţi în conştiinţa şi amintirea noastră.
Remember!
Constantin E. Ungureanu
