„RODUL” BURUIENII MOARTE

264
Chiar aşa! Ce-o mai fi cu ,,rodul” buruienii moarte? Cum altfel?, cine să mai fi venit în permisie de pe frontul de Vest, alături de alţi bălăceşteni şi rovinăreni, decât el, omul nostru: Ilie a lu’ Nae. Hotărât lucru, în trei zile ,,măcar să tai purceaua şi să-m’ pe-trec o ţâră” prezumă el.

Dăduse an după an cu fiinţa asta teribilă: ,,las’ c-o tai la Crăciunul viitor. Poate mai ia dracu’ purcei!” Numai că, tot zicându-şi aşa, el şi muiere-sa, Nuţa, pierduseră numărul anilor, nemaiputând acum să lămurească vârsta acelui animal care ajunsese, asemenea unei dihanii, de-a dreptul înfricoşătoare, cu coastele uşor de numărat, cu cocoaşa şi coama asemenea mistreţului, lungă de aproape doi metri, cu un bot năprasnic armat cu colţii ieşiţi în afară. Mânca tot ce-i apărea în faţă, umbla năujnică pe drumuri ori pe lunci păgubindu-i pe vecini de păsări şi animale mici. Nimeni nu-i putea sta în cale. Nimeni nu-1 putea îndupleca pe stăpân, ba chiar îl mânia cerându-i să-şi ogoiască fiara.

– Cu cine dracu’ s-o hăcuiesc? se tot frământa el cu o seară înainte.
– Cheamă şi tu vecinii că ăştia stau mai mult pe acasă ca şi tine. Dinspre partea voastră nemţii s-ar fi întors de mult încoa’. Nu vez’ că numai’ noi doi n-avem cum să ne apropiem de ea? Ne mă-nâncă! îl îmboldi muierea.
– Taci fă, fire-a dracului cu mumă-ta, de mişulită!
– Ba, să fii şi tu, cu mumă-ta şi cu tată-tu, de strigoi!
Era semn că începe schimbul lor de ,,gingăşii” subsumate mai cuprinzătorului preludiu sodomic, costând din scuipături reciproce, vătraie şi lemne în cap, cenuşă în ochi, oale cu apă peste faţă şi alte asemenea „drăgălăşenii”, topite până la urmă în lungi desfătări trupeşti, încheiate cu muşcături câinoase, schingiuiri şi urlete.
În dimineaţa piţărăilor, când se lumina bine de ziuă, vecinii erau adunaţi în poarta acestor ,,draci pe uscat”. Fuseseră chemaţi, totuşi. Fiecare adusese cu sine tot ce-i trecuse prin minte: frânghii, cârlige, topoare, securi, cuţite, harpoane… spunându-şi că ,,nu-i de glumit cu arătarea asta!” Matahala (,,Mobidic”) purta pe trupu-i înnoroit numai urme de tăieturi, dovadă că mulţi încercaseră să-i facă seama. N-a fost chip!
– Acum, fi-e ce-o fi, trebuie să ne scăpăm odată de monstrul ăsta! îşi ziceau între ei cei de faţă, unii cu participare directă, alţii veniţi la spectacol, având ce să vadă.
– Hai, bă! Ieşi afară, strigau ei necontenit, de acolo din poartă.
– Nu ies, bă, le răspunse gazda prin deschizătura uşii.
– Cum aşa? Ne-ai chemat de ieri să te ajutăm la purcea ş-acu…
– Plecaţi dracului de aici că, eu mă pregătesc de moarte!
– Cum să mori, bă? – întrebă mulţimea din poartă temătoare că purceaua ar mai putea s-o ducă iarăşi un an, făcând prăpăd.
– Păi, visai că veni muma la mine, cu ştreangu’ de gât, aşa cum a murit. Fire-aş al dracului! Doamne ia-mă tu pe mine! Şi ce să vezi, mă lovi cu un ciocan în cap de-atâtea ori câţi ani încherb acuma!
~ Da’ ce legătură au ciocanele cu moartea? – întrebară grăbiţi oamenii, invadându-i bătătura.
– Păi, asta-i! Dacă m-ar fi lovit de mai multe or ,,mai du-te, vino”…da’ aşa…
– Aşa ce?
– Az’ încherb patruzăci şi trei de ani.. .nici un ciocan pe deasupra…Îs-dus!, abia de mai putu să zică podidindu-1 plânsul, în care (voit), apropiindu-se de pridvor, se aşternu pe răgete, implorând milă.
– Ieşi mă, în bătătură, că te mănânc! – îi zise muierea, îmbrâncindu-1 cu putere. Al dracului ceasu’ când mi-ai trecut tu mie pragu’…că-m’ vine să-m’ fac moarte când te văd în halu’ ăsta. Fire-al dracului cu tronu’ tău, să fii tu astă’ şi mâne – îl blestemă ea începând să ţipe şi să-şi smulgă părul din cap.
Numai aşa, nea Ilie se puse în mişcare venind între oameni, plângând cu sughiţuri de spaima morţii şi dozând anume câte o lacrimă-două pe mâinile celor cu care se saluta. Însă primitivismul din el îndemnă să-şi încaiere vecinii, să mai uite şi el de supărare …”puţin venin nu strică” – îşi zise – „dacă tot sunt adunaţi!” Ce dracu’! aşa că, începu cu V.G. (al mic).
– Bă, fire-al dracului cu cine-ţ pusă căciula-n cap!
– ?!
– Da, tu, bă-î a lu’ Stănete, când ai de gând să-m’ înapoiezi banii ăia?
– Ce bani, mă?
– Ăia, care ţi i-am dat să te duci la curve.
– Cumnate Dină – i se adresă apoi lu’ C.I – am auzit că-ţ’ lipsăsc răţăle.
– Ei, da’ ce, numai’ mie?
– Iote, parcă-1 văd pe Ilie ăsta al Enăşoaicii, pe toamnă, cu două sări înainte să plec la concentrare, cum fugea, aşa fugea, cu câteva răţă prin capu’ grădinii mele!
– ?!
Văzând că nu-i poate încăiera numai cu atâta, diavolul din el schimbă tactica:
– Ce ţi-i şi cu muierile eştea! reluă el vorba pe un ton emfatic, privind peste capetele oamenilor.
– Cu care? îl pusă necuratu’ pe N.P. să întrebe grăbit.
– Bunăoară, cu a ta, cu Veta!
– Ce-i cu ea?
– Cum, nu ştii nimic?
-Nu!
– Îi la temei cu…Da’, parcă numai a ta! Iote, şi V.I. trebuie să-m’ facă cinste că pe-a lui de-abia am întors-o eu din călduri cu… Să fiu al dracului! Să-m’ sară oichii, na!… Bă, bă-î,
n-auzâţ’? Dacă tot vă încăieraţ’ ieşiţ’, în praznicu’ mamii voastre, din bătătura mea!
– Ba, mânca-v-aş curu! – le sări muierea, Nuţa, în cale tăvălindu-se pe jos şi prinzându-i de picioare, ori îngenunchind în faţa lor – omorâţ’ o dată purceaua asta! Omorâţî-mă şi pe mine, măcar, să ştiu o treabă! Nu vă luaţ’ după bântuitu’ ăsta, fiţ’ bunii mei!
– Ilie? Fire-al greţului, strigă la bărbatu-su, Speranţa, vecina din faţă. Du-te tu şi junghie purceaua. Ce dracu’ aştepţi? Vez’ că-i în grajdu’ calului! Hai, du-te că eşti sărgent! îl mai îndemnă dumneaei cu mândrie.
Vai de el, săracu’, de Ilie Enăşel! Mobilizat de muiere retrase repede din harţă, însă n-avu curajul aşa dintr-o dată să pur-ceadă singur către fiinţa aceea teribilă. ,,Poate mi-o ia altu’ înainte! Ajută-mă Sfinte Haralambie!”, tot nădăjduia el trăgând de timp.
-Mă-î! Ce vorbii eu cu tine? – îi strigă iarăşi Speranţa cu incisivitate. – tu eşti sărgent or…ia cuţâtu’ şi du-te! Du-te o dată! Ce măi aştepţ’? Eeee, comedie ca şi asta!
„Dă, Doamne! Bine că-1 împinge muierea de la spate, să-ncerce el!” îşi ziseră ceilalţi, devenind atenţi la „sărgent”. De bună seamă purceaua asta izbutise să bage spaima în toată lumea. Nimeni nu s-ar fi încumetat să intre de unul singur acolo unde tigroaica”, peste măsură de îndârjită îşi aştepta sfârşitul având să-şi vândă pielea destul de scump.
„Acum dacă intră Ilie, «sărgentu’».. .las că-i bine!” mai cumpăniră vecinii chemaţi anume, renunţând pe moment, spre regretul gazdei, la caiera gata dezlănţuită. Dintr-o dată strigătele de spaimă cuprinseră tot satul:
-Fugiţi!!! Matahalaa!!! (VA URMA)
Mihail Pasere

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here