Restituiri – Integrarea „într-un timp anume” – (I)

341

Rezumat
Volumul de poezie „Turnul lacrimei” al poetului gorjean Ion Popescu-Brădiceni propune un lirism ce se resimte dureros la atingerile prezentului. Fiu al cetăţii, autorul îşi asumă destinul alor săi, aşa cum e, instituindu-se în vizionarul şi sacrificatul pentru umanitate. Încearcă să întindă o punte între pământ şi cer, aspirând spre obţinerea de lumină a fiinţării, de sprijin divin şi mai ales de cunoaştere intra-/ extrasenzorială.Impresia de ansamblu la lectură e că ne aflăm în faţa unei „capodopere” de fulguraţii poetice, cizelate în materialul cel mai fin şi încărcat de aromele tari ale spiritului. Poetul pare un martor care caută locurile de unde poate vedea tot şi auzi tot, contrariat şi derutat de efectele unei stări generale incerte, informat exact asupra riscului neînţelegerii dialecticii „atât de asemenea morţii” („Arte poetice”).O serie de cuvinte-metaforă, chei ale decodificării demersului poetic, arborează discret o teamă de strania alcătuire a acestei lumi a teluricului atât de bogat şi nuanţat, dar structurat pe antiteze de elemente ale căror întâlniri creează în sufletul cititorului efecte dintre cele mai apăsătoare. Cel sortit pentru tot ce se întâmplă în preajma cea atât de ciudat întocmită şi evoluată va fi poetul, ca un Iisus ce-şi asumă păcatele celorlalţi: „După moarte, după..,/ o să fii, poete,/ tras pe-un fel de roată/ şi-mpărţit la cete/ de îngeri flămânde,/ căci, aici, în cer,/ Eu, stăpân al lumii,/ ce să le ofer?”. Pe firul căutării identităţii de sine, acesta urmăreşte devenirea omului de la stadiul originar până la stadiul „învinsului cel neînvins”, vizând ieşirea din real şi construcţia „turnului spre care se va retrage, într-un târziu”. Templul clădit de poet în lunga zbatere între imanent şi transcendent reprezintă locul de refugiu, aşadar, aşezat sub semnul luminii divine şi în care omul va sălăşlui în eternitate. De ce „Turnul lacrimei”? Acest simbol ar putea însemna condiţia individului care, încă de la naştere, e condamnat la moarte. El parcurge o viaţă de tribulaţii continue nu numai pentru supravieţuirea zilnică, ci şi pentru a descifra marile taine ale universului propriu-zis şi aleatoriu. „Fântâna” şi „Soarele” sunt doi poli între care neostoitul caută şi pendulează încercând să găsească izvorul care să regenereze firea şi locul creaţiei.

Tribulaţiile unui Iisus
1. Poetul cu şapte vieţi
Am intitulat astfel studiul de faţă stimulat de efectul pe care l-a avut asupră-mi lectura volumului de poezii „Turnul lacrimei” al poetului gorjean Ion Popescu- Brădiceni. Este opera unui liric ce se resimte dureros la atingerile prezentului, cu reverberaţii atât de diferite şi uneori imprevizibile în resorturile interne ale semnelor.Poet al cetăţii, Ion Popescu-Brădiceni îşi asumă destinul alorsăi, aşa cum e, instituindu-se în vizionarul şi sacrificatul pentru durerile şi deruta celorlalţi. El încearcă să întindă o punte între pământ şi cer, aspirând spre obţinerea de lumină, înţelegere, sprijin şi, mai ales, cunoaştere. Volumul începe cu un cristal-premoniţie: „Voi fi blestemat de misionarii iluziilor.” Urmează un şir de douăzeci şi cinci asemenea cristale ale unui fin bijutier şi ele alcătuiesc ciclul numit de autor „Arte poetice”: e un ansamblu de fulguraţii poetice cizelate în materialul cel mai fin şi încărcat de aromele tari ale spiritului. Poetul pare un martor ce caut locuirile de unde poate vedea şi auzi tot, contrariat şi derutat de efectele unei stări generale incerte.Există un „eu” şi o „ea”, „şarpele” şi „scoica” dintr-o „Atică sublimă” tânjind „după o altă climă”. Invocarea lui Noica, omul spiritualităţii depline în filozofia românească, nu este întâmplătoare, pentru că poetul încearcă în continuare simboluri deconcertante, degajând „arome” tari, înţepătoare uneori, ce angajează resorturi mai adânci ale simţirii. De pildă, este sugerat riscul neînţelegerii dialecticii subtile a existenţei, fapt ce duce la somn „atât de asemenea morţii”.O serie de cuvinte-metaforă ar putea fi socotite chei ale înţelegerii stării de spirit a poetului ce arborează discret o teamă de strania alcătuire a acestei lumi, a teluricului atât de bogat şi nuanţat, dar structurat pe antiteze de elemente a căror întâlnire creează în sufletul cititorului efecte dintre cele mai apăsătoare: „izolarea păsărilor” sub curcubeu, aproape de creştetul poetului, ar putea însemna deruta spiritelor care caută reazem în puterea minţii sale, el fiind vizionarul ce ar putea întinde o punte spre cer: „lacrima”, şi nădejdea, dunga de sânge, oul străveziu, increatul ce păstrează în sine o potenţială fiinţă, „străinul” care se sinucide şi „pădurea de crini”, copilul care-şi „spală tălpile în rouă” şi „craniul” de care-şi loveşte degetele fragile sunt doar câteva din crâmpeiele de realitate care creează acel „straniu” generator de derută şi teamă. Cel sacrificat pentru tot ce se întâmplă în lume va fi poetul, ca un „Iisus” ce-şi asumă păcatele celorlalţi: „După moarte, după…./ O să fii poete,/ tras pe-un fel de roată/ şi-mpărţit la cete/ de îngeri flămânde,/ Căci aici în cer,/ Eu stăpân al lumii/ ce să le ofer?”. În microciclul „Poetul”, cele cinci „unităţi” poetice conturează alte feţe ale condiţiei existenţiale a celui ce se socoteşte „eonul”. El emană şi note de optimism, crezând în fondul „originar” al existenţei umane. Chiar dacă i „s-a sugerat/ tăietura în artere”/ pentru că a provocat „nelinişti în rândurile celor/ aflaţi la putere”, deşi „la umbra templului în ruină” se află maleficul „Zeu blestemat” şi nevăzut de „mulţimea fragilă şi laşă”, poetul speră ca oamenii să caute şi înlăuntrul lor „răcoroasele fântâni/ de dinainte de facerea lumii.”.„Poetul cu şapte vieţi”, având în statul său major pe „cei mai viteji călăreţi”, „traversează netemător patria soarelui”, dar „la un fluviu”, ca la un hotar, fantomaticul ascet, ca un înţelept din veac, le anunţă oracular că „a sosit clipa aflării celui mai mare secret”.În „crochiurile” alcătuind ceea ce se numeşte „cântec”, poetul face distincţie între „eul” său care poartă în sine „eonul foşnitor” cătând spre sferele înalte unde stele „îşi caută formă” şi acela aflat în ipostaza de „prizonier într-o lume enormă”, înconjurat de zădărnicie. Chiar dacă distanţa până la cer e uriaşă, scribul e, totuşi, un „zeu la rădăcina ierbii”.Versurile înmănunchiate în ciclul „Turnul lacrimei”, care dă şi titlul volumului, urmăresc devenirea omului de la stadiul originar, pe firul căutării identităţii de sine („semnul recunoaşterii sale”). „Învinsul cel neînvins” visează ieşirea din real după ce a încetat în sinea lui oglinda perfecţiunii. El îşi poartă, cu toiagul în mâna dreaptă, turmele spre „munţii bogaţi/ şi văile pururea verzi”. Turnul spre care se trage „într-un târziu” e templul clădit de poet în lunga zbatere între imanent şi transcendent, loc de refugiu aflat sub semnul luminii divine şi în care omul va sălăşlui în eternitate.

2. Ipostaze ale unui circuit psihic
De ce „Turnul lacrimei”? Această metaforă ar putea însemna condiţia individului care, încă de la naştere, e condamnat la moarte. El parcurge o viaţă de zbatere continuă, nu numai pentru existenţa zilnică, ci şi pentru a-şi descifra marile taine ale lumii, ale universului. Poetul cochetează în continuare cu simboluri adânci, într-un limbaj metaforic necăutat, oglinzile, eternul, paradisul, lumina, dorul fiind semne ale unui univers spre care el aspiră în permanenţă („Cel etern”).„Fântâna” şi „Soarele” sunt doi poli între care neostoitul căutător pendulează încercând să găsească izvorul care să regenereze firea şi focul care poate fi al creaţiei, al dragostei, viaţa însăşi.Poetul îşi invită iubita la un dans iniţiatic în jurul soarelui. Ştiinţa „în ale magiei” îl face orgolios şi „mândru” de originea sa pământeană şi de conştiinţa că el e „ruptul din soare”, pătruns de harul divin al comunicării cu sferele înalte, cu Atotputernicul („Ruptul din soare”). „Ciclul focului” este o succesiune de clipuri poetice implicând alte stări ale poetului în încercarea perpetuă de a se defini pe sine, omul în genere. Monologuri şi dialoguri sunt concretizări ale tribulaţiilor poetului alergând pe sinuoasa scară între dionisiac şi apolinic, pierdut uneori în deşertul incertitudinilor ca un beduin însetat de dorinţa de purificare şi de umplere a fiinţei cu lumina divină. „Nebunii cocori ce râd haotic”, „pasărea cu clonţ de rubin” rotindu-se „lunatic”, „pustia”, „furtuna” ce doboară din zbor „celestele păsări” care vor „să ajungă la cuiburi ca zeii” sunt simboluri ale unui suflet zbuciumat, mereu în căutare de „soluţii” şi „răspunsuri”. Pe alocuri întâlnim efecte ale unei angoase de factură bacoviană, poetul derutat de „Absurd” se târăşte „gâfâind” prin oraş, în căutarea unui loc în care să respire („un cartier de lux”). „Fructele” sunt creaţiile sale şi ele presupun zbatere şi suferinţă, lumină. Ultimul clip al ciclului transpune dorinţa expresă a poetului de a da sens vieţii, chiar dacă acest fapt s-ar realiza printr-o integrare „într-un timp anume” şi „lăsând alte urme”.Următoarele cicluri relevă alte ipostaze ale unui circuit psihic bântuit de întrebări, cu sau fără răspuns încercând să se pătrundă de teluricul încărcat de elemente energizante care aşteaptă mereu lumina divină întru oglindire şi desăvârşire.Florile, roua, îngerii, zeul, fântâna, sunt cuvinte frecvente în jurul cărora sunt structurate variate şi pline de semnificaţii sfere ce poartă aura purităţii, a frumuseţii, a energiei şi, totodată, permanenta tendinţă de evaziune după ce-şi va fi încărcat bateriile sufletului cu esenţe ce-l pot propulsa pe orbite cât mai apropiate de lumina divină. Ultima strofă a acestui ciclu, ceva mai lungă, presupune o alunecare „onorifică”, panorfică, într-o altă lume şi într-un alt timp ca o ultimă posibilitate de împlinire şi ea e precedată, semnificativ, de versurile: „Descoperirea orbului fu gravă:/ În sinea sa se prăbuşise cerul.”„Terţine pentru lacrimă” apare ca o aprofundare a ideilor cuprinse în finalul „Ciclului focului”. Iubita, mama, zeii ce se aruncă în valuri speriind vulturii, „lumina”, „urcarea”, „nevăzutul Monarc”, „poartă” de trecere sunt elemente ale acestui univers „de dincolo de sinea” poetului, în „largul” mării „fără margini”. Nici această „ieşire în spaţiu” a poetului nu este edificatoare, „poarta” rămâne încă închisă. Deşi magii („cei ce mă învăţară”) primiseră de la îngeri „acele scuturi ale morţii”, „istovită nemărginirea-şi prăbuşise podul.”
(va urma)
Prof. Dumitru Bondoc

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here