Îndreptându-se spre frontul de la Odesa, la începutul lunii octombrie 1941, Regimentul 18 Dorobanți se cantonează la Vasilevsca, în preajma frontului. Mara surprinde magistral forfota din preajma acestuia: coloanele nesfârșite de prizonieri ruși, coloanele militare de artilerie, cavalerie, motorizate, satele distruse de bombardamente, câmpurile înțesate cu morți, cimitire înjghebate în pripă, suferințe umane, una mai mare decât alta. Deși în tot locul suferința colora tabloul, militarii români sunt doritori să ajungă pe front, voioșia nu-i părăsește, dimpotrivă, în clipele de răgaz, fac glume, scriu celor dragi de-acasă, se alimentează din poveștile auzite despre cei care înaintea lor au primit botezul focului. Aici, la Vasilevsca, Regimentul 18 primește botezul focului, mai întâi prin bombrdamentele efectuate de avioanele rusești numite,,Rata”. Botezul focului și primele victime ale regimentului sunt vești care se răspândesc cu repeziciune , Mara descriind sentimentele încercate atunci de camarazii săi.
Joi, 2 octombrie. Dimineaţa plecăm. De când am trecut Nistrul, mereu ne întrebăm încotro ne ducem. Acum parcă ni se lămureşte drumul. Nu mai poate fi altul decât Odesa. Toate indicatoarele de direcţie ne spun aceasta. Pe la amiază ajungem la Andrişa, o comună germană, aşezată după câte aflăm la 60 – 70 Km. de front. Aviaţia inamică mai dă câte o raită pe aici. De aceea luăm toate măsurile de camuflare a căruţelor, vârându-ne cu tot ce avem într-o imensă livadă de caişi, zarzări şi meri. Mergeam singur printre şirurile de pomi când dau peste unul din agenţii companiei mele, caporalul Şuran, mâncând lângă bicicletă. Acesta îmi spune că batalionul nostru a plecat azi dimineaţă mai departe şi că el a rămas să facă legătura cu Regimentul. Făcuse rost de vreo doi pui fripţi, brânză, ceapă. Eu mai aveam nişte rachiu şi, de bucuria întâlnirii dar şi fiindcă aveam o foame teribilă, ne-am ospătat împărăteşte. Lângă noi, peste vreo câteva rânduri de pomi, vre-o 4–5 camioane, tot camuflate, stau în repaos. Sunt din cele care cară muniţie şi alimente pe frontul Odesei e tot ce ştim. Una din maşini are vreo 20 găuri de glonţ în părţile laterale. Soldaţii de la maşini stau întinşi pe pături la soare, alţii spală rufele, alţii se bărbieresc. Vorbesc de front ca şi când n-ar fi nimic.
Râd, glumesc. Dacă observă că te interesezi prea amănunţit de viaţa de pe front încep să te ia în râs. Psihologia omului de front e foarte deosebită de a noastră, care ne mirăm cum de-şi mai permit ei să facă şi glume, să cânte. Unul îmi spune cu un ton foarte indiferent că ,,Ivan i-a trimis câteva cofeturi (lovituri) în capota maşinii”. Altul îi răspunde: ,,Bine că nu te-a luat după boabe, bă!”E un limbaj creat de ei, vorbe de front de care eu mă mir şi mă necăjesc că de la soldaţii ăştia nu poţi afla mai nimic. Îi cred fericiţi că şi-au format o astfel de structură sufletească. Cred că principalul pe front este ca să te obişnuieşti.
Deși în jur sunt doar imagini ale urmărilor dezastrului provocat de război, Mara simte nevoia de frumos, dacă nu-l zărește îl plăsmuiește în sufletul său, simte nevoia de a se destăinui și o face în fața conștiinței sale. În aceeași zi de 2 octombrie 1941 Mara va face însemnarea:
,,Noaptea se lasă de-a binelea. O răcoare plăcută ne mângâie fruntea şi un aer curat ne străbate în plămâni. Mergem pe un drum minunat, cu plopi cu vârful în slăvi, pe margine. Luna se strecoară printre uriaşii plopi de pac-ar fi un ceaun de aur plin cu argint viu şi care s-a răsturnat în drumul robilor, cum îi spun gorjenii Căii Lactee. La dreapta şoselei, un adevărat zăvoi de plopi. Închipuirea plăsmuieşte un lac în mijloc, sau o poiană cu un castel, iar în castel o domniţă care chiar acum visează la fereastră, privind peste lac. Ce plăsmuire! Cum să fie astfel de minunăţii pe pământ sovietic? Parcă mai piere din oboseală când te duci aşa cu gândul. Parc-aş vrea să stau singur, să merg singur. O iau pe dreapta, pe după şirul de plopi pe o potecă paralelă cu şoseaua.. Atâtea gânduri despre viaţă mă stăpânesc! Ce bine e să trăieşti, ce frumoasă este lumea, ce cărţi minunate s-au scris! Simt abia acum că mi-am pierdut timpul degeaba. Niciodată n-am avut dreptate când m-am crezut nenorocit. N-am ştiut să trăiesc, mi-a fost lene să-mi cultiv spiritul, având până acuma atâtea ocazii, la îndemână, atâtea cărţi pe care nu le-am citit. Mi-am pierdut vremea în ocupaţii foarte neînsemnate. Ce păcat! Ce sunt eu acum? Un soldat care merge spre front. Cu nimic nu sunt mai mult decât camaradul de lângă mine. Da cu mult mai mult valorează de pildă trăgătorul puştii mitraliere, un plugar voinic, lat în spate, cu casca pusă la o parte, cu nişte degete osoase care cuprind talpa patului puştii mitraliere ca nişte rădăcini negre.”
Vineri, 3 octombrie. Intrăm în Manheim, unde auzim că s-a oprit Cartierul Diviziei. Comuna e aşezată lângă un lac. Case mari din piatră şi cărămidă, însă fără urmă de curte. E o colonie nemţească. Un locuitor tânăr şi intră în vorbă cu noi. Ne spune că pe aici s-au purtat lupte grele, fiindcă regiunea intra în sistemul de apărare al Odesei.
Aici la Alexandrovca, Vigoda, armata română a înfrânt rând pe rând inamicul, împingându-l spre mare. Neamţul ne povestea despre vitejia românească de aici când în ruseşte, când în nemţeşte. Mă impresiona fiecare şanţ, fiecare casă. Parcă vedeam infanteria asaltând liniile ruseşti, apoi mişcându-se pe câmpurile astea în formaţie de luptă. Fericită oaste, mândri ostaşi! Noi vom fi sortiţi să stăm cine ştie cât în marginea Odesei! Să spun drept: nu-mi place lupta în localităţi, mai ales în oraşe. E prea inegală. Ori de unde poate să te izbească, fără să ştii. Un ofiţer artilerist ne informează că de obicei pe la orele 5 – 6 dimineaţa apare aviaţia inamică.
………………………………………………………………
E gata să răsară soarele şi trenul regimentar al batalionului următor abia acum a început să coboare pe şoseaua fără un pom măcar. Deodată, din cerul câmpiei apar patru avioane ruseşti care zboară la mică înălţime. Niciunul nu credeam că sunt avioane duşmane. Toţi fiind foarte curioşi, mai ales că începuse şi antiaeriana să tragă, ieşisem să le vedem, care de pe unde eram trântiţi de oboseală. Erau avioane de vânătoare tip Rata şi mugind ca nişte adevăraţi gărgăuni uriaşi se îndreaptă spre coloana care cobora. Au început să mitralieze de-a lungul şoselei. Cu siguranţă că au lovit pe cineva. Vestea însă ajunge la noi groaznică: toţi brancardierii să se ducă acolo având de ridicat răniţi. Adevăr era însă că a fost rănit grav d. locotenent Tabacu şi doi soldaţi mai uşor. Aceştia veneau cam în mijlocul coloanei, cu o maşină. Avioanele au ales tocmai maşina din toată coloana. Locotenentul Tabacu a şi murit peste vreo 2 zile în spitalul de campanie de aci. E primul mort al nostru şi asta ne impresionează mult, mai ales că el ţinuse foarte mult să vină pe front, deşi era destinat la partea sedentară.
Pe toată durata participării sale la campania din răsărit a armatei române, Ion Mara, ca și alți militari care-și țineau carnete cu note de război, face referiri la cei dragi lui rămași acasă, degajându-se marea iubire care-l lega de soția sa Iulia și de cei doi fii mici, Zamfirică și Puiu. Apropierea de linia frontului și existența posibilității ca să piară pe câmpul de luptă îl face și mai sensibil și mai îngrijorat de ai săi. În aceeași zi de 3 octombrie 1941 Mara va nota:
,,Mai avem până la front 29 de Km. Acum când văd sigur unde mergem, am timp să mă gândesc mai mult la mine, la soarta mea. Când am plecat din Tg.Jiu am scris două scrisori: una pentru Iulia şi alta pentru copiii mei: Puiu şi Zamfir, pe care le-am lăsat în geamantan, spre a fi găsite dac-o fi să nu mai vin acasă. Sunt trist aproape ca niciodată în după amiaza asta. Nu ştiu de ce mă urmăresc numai gânduri negre. Am încercat să adorm, dar n-am putut. Cum stau aşa pe manta, mă uit bine la picioarele mele, la mâinile mele. Ciudat lucru; îmi vine să le mângâi, parcă socotesc ca o mare binefacere că le am. Numai mama mi le le mângâia demult aşa! Închid ochii să dorm, dar în loc să-mi vină somnul, îmi vin închipuiri care mai de care mai amare. Caut să mă văd cum aş fi fără o mână, ori fără un picior. Stând aci aşa, mi-am adus aminte că era la noi în sat un om, Gogu lu’Rada, cel dintâi om pe care l-am văzut eu fără picior. Venise aşa din războiul trecut. Niciodată nu l-am văzut vesel, râzând. Mă duceam cu vitele pe lângă cimitir în deal, vara, şi l-am văzut de multe ori prăşind singur la porumbi. Nu ştiu cum făcea, că piciorul îl avea de lemn, chiar de sus. Săpa în jurul tufei şi după ce o termina se rezema în sapă ca în ciomag şi păşea mai departe la alta. Ce rău e fără picior! Trebuie să plec să mă prezint la compania mea, pe care nu o mai văzusem din ţară, altfel mă omoară gândurile negre.
Ajungând în preajma frontului de la Odesa, tabloul războiului imaginat de el și de camarazii săi până atunci devine o realitate, militarii români făcând cunoștință cu viața de pe front: zborurile de recunoaștere ale avioanelor inamice, mitralierea unităților militare românești care se îndreptau spre Odesa, bubuiturile continue ale artileriei, ,,casa” cu repeziciune amenajată(de fapt gropi în pământ, având așternutul din paie și foi de cort ca și acoperiș), spitalul de campanie, mormintele proaspete, unele ale cunoscuților(locotenentul Tabacu), crucile cu căștile soldaților români și numele acestora, câmpurile pe care zac încă atâtea trupuri ucise. Însemnările din ziua de 4 octombrie 1941 sunt dominate de aceste impresii, autorul lor începând să se gândească tot mai mult și la posibilitatea pieirii pe front.
,,Aici undeva, mai sus de biserică, se află un spital de campanie. Este primul spital de îngrijire a răniţilor aflat înapoia frontului. Mulţi răniţi mor până aci, sau după ce sunt aduşi aci, din cauza rănilor grele. Aici a murit şi dl. locotenent. Tabacu. Lângă biserică, de o parte şi de alta, sunt îngropaţi ostaşii care-au murit Stau crucile, frumos la rând, veghind morminte de viteji.
Pe ele sunt scrise numele ostaşului, unitatea şi data când a murit. Cei mai mulţi sunt dorobanţi: 30 Dorobanţi, 15 Dorobanţi, 27 Dorobanţi; apoi 1 vânători, pioneri, 6 artilerie. E şi un locotenent de rezervă, un sublocotenent activ. Unii au murit de curând:1 octombrie. Câte morminte de ostaşi n-am întâlnit până aici!
De la Tirasopol şi mai în sus, peste tot dorm viteji, lângă crucile cu căşti de luptător. Când scriu, tunurile bat mereu, la intervale mai mari sau mai mici. Ce va fi acolo? Mă gândesc iar la mine. Dacă ar fi să cad, nu ştiu cum aş face ca să ajungă acasă puţinele mele lucruri. Ar fi o mângâiere, cât de slabă, pentru ai mei. Scriu şi aici că au rămas două plicuri la Tg. Jiu scrise de mine pentru ei. Carnetul acesta în care scriu aş dori foarte mult să fie expediat pe adresa soţiei mele: la Mocrea, jud. Arad”
……………………………………………………………….
,,Într-adevăr, mai sus, după ce trecem peste o creastă de colină cu iarbă ghimpoasă şi măturică, pe unde nişte ostaşi stau cu caii, dăm de valea unui pârâu, acum sec, în fundul căruia pământul e scormonit proaspăt. Sunt morţi, civili: unuia i se vede piciorul, zbârcit ca un burete, cu pantoful descheiat.
Apoi unii sunt jumătate goi, umflaţi; cadavre care au intrat în putrefacţie. Mie parcă nu-mi vine să cred că sunt oameni. Mâinile, picioarele, parcă se fac cu mult mai mici după ce corpul nu mai are viaţă. Mai încolo vreo doi cai morţi. Muştele zbârnâie peste tot, ca stupii de albine. Vin de se aşază pe mână, pe faţă, cu toate că te aperi. Sunt nişte muşte cum n-am mai văzut, aşa cum se întâlnesc numai pe-aici.
Azi, la intervale de 3-4 ore, ambulanţa Crucii Roşii, a adus răniţi, la spitalul de campanie de lângă biserică. Nişte soldaţi de-ai noştri au fost acolo când au descărcat maşina. Platforma era plină de sânge închegat şi tărgile erau ca muiate în sânge. Mulţi de tot sunt din Regimentul 26 Rovine, care au intrat pe poziţii cu câteva zile înaintea noastră. Iată şi sosesc răniţii.
Maşina merge încet la hopuri şi dinlăuntru se aud vaiete. Unii stau în picioare, pansaţi la cap, la mâini. Ieri a fost adus un aviator rănit grav la cap, aseară un căpitan învelit tot în pătură. Când l-au dat jos, un soldat, probabil ordonanţa, plângea. Caut să mă descătuşez din strânsoarea atâtor gânduri.”
Cu cât se apropiau de linia frontului, cu atât mai mult militarii luau contact cu viața de pe acesta, iar însemnările lui Ion Mara capătă tot mai mult accente de dramatism sufletesc, emoțiile sporesc, iar patriotul, omul de cultură, militarul și omul cu trăirile lui interioare se contopesc într-un singur trup- al celui care are în față mereu spectrul morții, dar și licărul speranței . Luarea contactului cu inamicul prin foc se realizează în seara zilei de 6 octombrie, acest botez făcându-i pe militari să se obișnuiască cu viața de acum.
E luni, 6 octombrie.Nopţile sunt destul de plăcute şi cu atâta spuzenie de stele. De-acum ne apropiem de linia de front. Se aud din când în când şi mitralierele, foc de infanterie. Se vede şi traiectoria cartuşelor trasoare cum spintecă orizontul, spre vatra de jar a lunii, alunecând apoi mai jos, pe sub ea spre linia pământului. Cine ştie ce va mai fi mâine?
Mergem acum toţi pe drum, sănătoşi şi întregi şi peste puţin timp, cine ştie? Luna e la amiază şi ce frumoasă noapte! E aceeaşi lună ca la noi acasă, care învăluie cu razele ei casele în care acum dorm ai noştri. Poate ei nici nu bănuie încotro mergem noi în aceste momente, ori poate că alţii ne vor fi socotind morţi.
……………………………………………………………….
Se vorbeşte că astă seară vom ocupa baza de plecare la atac. Regimentul nostru e în linia întâi în întregime, iar în rezervă are un batalion din 92. Cine ştie câţi vom mai fi poimâine, 8 octombrie! Primim ordin ca să legăm semnul de identitate la piept.
Eu îl port pe al meu în portmoneu. Nu mi-am scris nici numele pe el. Şi nici nu mi-l voi scrie. E ceva care mă îngrozeşte. Dacă mor vreau să rămân neidentificat. Aş prefera o moarte de obuz, fiindcă te spulberă în aer şi scapi şi de muştele astea care mă înfioară.
Cine ştie, poate vom fi toţi sortiţi să pierim în faţa Odesei! De dincolo de sat, spre dreapta, se vede o movilă şi o cruce mare, apoi îngrăditura proaspătă a unui cimitir. Nişte soldaţi cari au fost până acolo spun că e Cimitirul Regimentului 2 grăniceri, 4 grăniceri, 17 Mehedinţi. Pe crucea mare scrie: „Ajuns în ţară eu te rog, fă-mi cel din urmă bine. Pământul ţării să-l săruţi şi pentru mine!” Aici, nu departe de şanţul în care stăm a căzut şi locot. Părăianu, fostul nostru instructor la Cehul-Silvaniei, la pregătirea pentru Şcoala militară. Soldaţii spun că în cimitir i-au văzut numele pe-o cruce, dar el nu e înmormântat aci. A fost mutat din regimentul nostru în 2 grăniceri. Pe-aici s-au dat lupte groaznice. Cimitirul enorm cuprinde toţi morţii căzuţi aici la Vacarjăni. Chiar şi în momentul acesta se văd 6 soldaţi, ducând doi câte doi, morţii într-acolo. Sunt cei mai de curând căzuţi.
Soarele răsare dinspre Odesa, roşu, aprins. Nu pot să mă uit într-acolo de raze. Încep brandurile inamice.
Iată ne botează şi pe noi, nici nu se aude când pornesc, doar când fâlfâie uşor pe de-asupra noastră, ca un zbor de raţe sălbatice, explodând în spate, înfundat. Ies încet, pe brânci până la groapa mea, de unde îmi iau arma, cartuşele şi sacul de merinde. Brandurile trag mereu şi în momentul acesta trec avioane de-ale noastre spre cerul inamic. Băieţii tac toţi.(Va urma)
Dumitru Cauc
