La 4 ianuarie 1926 Parlamentul României a ratificat hotărârea Consiliului de Coroană privind aprobarea renunțării Principelui Carol al II-lea la tronul României („Actul de la 4 ianuarie”) și recunoașterea prințului Mihai (pe atunci în vârstă de numai 4 ani) ca principe moștenitor al tronului. Pe timpul minoratului lui Mihai s-a instituit o Regență, formată din patriarhul Miron Cristea, Gheorghe Buzdugan – președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, și Principele Nicolae – fratele lui Carol al II-lea.
Carol al II-lea al României s-a născut la 15 octombrie 1893, la Sinaia, România fiind primul născut al regelui Ferdinand I al României și al soției sale, regina Maria, dobândind prin naștere titlul de Principe de Hohenzollern-Sigmaringen (transformat mai târziu de Ferdinand în Principe al României). După accederea la tron a părinților săi a devenit Principele moștenitor Carol al României. S-a remarcat, în timpul Primului Război Mondial, prin dezertarea din armată și căsătoria ilegală cu Ioana Lambrino, ceea ce a avut drept urmare două renunțări la tron, neacceptate de tatăl său. După dizolvarea acestui mariaj, a făcut o lungă călătorie în jurul lumii, la capătul căreia a cunoscut-o pe Principesa Elena a Greciei, căsătorindu-se cu ea în martie 1921, cuplul având un copil, pe principele Mihai.
După o tinerețe aventuroasă, în 1925 s-a despărțit de soția sa Elena, iar Carol a plecat din țară stabilindu-se la Paris, împreună cu Elena Wolf-Lupescu, sub numele de Carol Caraiman.
Criza dinastică a reprezentat problema succesiunii la tronul României determinată de renunțarea Principelui Carol al II-lea la prerogativele sale de moștenitor al Coroanei. După aventurile sale cu Zizi Lambrino, urmate de o scurtă perioadă de „fidelitate” față de soția sa, Principesa Elena a Greciei, Carol a început să întrețină relații de notorietate publică cu Elena Lupescu, „o femeie de moravuri ușoare”, cu care a decis să rămână în străinătate. De la Veneția, principele a trimis pe 12 decembrie 1925 o scrisoare tatălui său prin care îl anunța că renunță la calitatea de moștenitor al Coroanei. După ce tentativele de a-l convinge pe Carol să renunțe la decizia sa eșuează, regele Ferdinand convoacă la Sinaia un Consiliu de Coroană pe 30 decembrie 1925. Aici, el a cerut participanților să ia „cunoștință de renunțarea Principelui Carol, în urma căreia să se pășească fără întârziere la măsurile legale pentru recunoașterea 
Principelui Mihai ca principe moștenitor al României”. În ziua de 4 ianuarie 1926, Adunarea Națională Constituantă a adoptat legile prin care se accepta renunțarea lui Carol, modifica Statutul Casei Regale, Principele Mihai era proclamat moștenitorul tronului și se constituia o Regență care să exercite prerogativele suveranului, în cazul că acesta ar ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului. Noua instituție a intrat în vigoare după decesul regelui Ferdinand I pe 20 iulie 1927. Aceste acte legislative au fost pregătite de guvernul liberal condus de Ionel Brătianu și, cu toate exagerările vădite ale opoziției, era evident că adoptarea acestui act era în avantajul fruntașului liberal. Regența se compunea din trei persoane: principele Nicolae, care se afla sub tutela reginei Maria și era intimidat de personalitatea lui Brătianu, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, ambii fiind devotați președintelui liberal. La acea vreme Ziarul „Adevărul” consemna: „Ceea ce a făcut domnul Ionel Brătianu, condus de preocupări personale și egoism politic, constituie cea mai gravă lovitură adusă principiului monarhic”. Constantin Argetoianu remarca: „Criza dinastică a devenit peste noapte pivotul politicii românești. Oamenii politici și partidele au fost supuși unei noi clasificări și socotiți apți sau inapți pentru guvernare după cum puteau fi sau nu bănuiți că ar favoriza o eventuală revenire a prințului” . Totodată, Nicolae Iorga declara: „Acum nu mai erau doi stăpâni în România, ci unul singur: Ion Brătianu. Dinastia de Argeș biruise cu totul pe cea de Sigmaringen. Ion I. C. Brătianu rămânea stăpânul, singurul și absolutul stăpân al unei țări, care avea nesfârșită răbdare”. La 11 februarie 1926, regele Ferdinand a hotărât ca fostul principe să primească numele de Carol Caraiman, eliberându-i-se un pașaport diplomatic.
Carol s-a stabilit la Paris cu Elena Lupescu, unde primea regulat importante sume de bani și alte mijloace materiale din partea Casei Regale. În vara anului 1926, regele Ferdinand urma să facă o vizită în Franța, iar generalul Condeescu a fost trimis la Paris pentru a pregăti întâlnirea suveranului cu fiul său. Generalul i-a arătat lui Carol că regele ar 
fi dispus să-l ierte dacă se despărțea de Elena Lupescu și își relua căsnicia cu principesa Elena. Discuția nu a dat niciun rezultat, Carol punând condiții întoarcerii, pe care tatăl său nu a dorit să le accepte. Totuși, importanți lideri politici au notat că în urma întâlnirii în sufletul regelui se produsese un reviriment ce tindea spre o conciliere cu fiul său. Regența devenise o sursă neîncetată de dispută pentru putere între partidele politice, iar instituția reprezenta doar un decor, lipsită de orice autoritate. Național-țărăniștii speculau nevoia poporului de fi condus de un adevărat șef de stat, însă acest lucru era făcut cu scopul de a-și menține puterea, fără nici un interes pentru persoana fostului principe. În cele din urmă, Carol a profitat de divergența existentă pe scena politică și a sosit inopinat la București în seara zilei de 6 iunie 1930. Cu mult tact și abilitate și-a atras de partea sa majoritatea liderilor politici, iar pe 8 iunie a depus jurământul în calitate de rege al României, punând astfel capăt crizei dinastice.
Lt. col. (r.) Gheorghe BUŞE, A.N.C.E. „R.M.” Gorj
