Lectura acestui poem e încă o provocare pentru mine. Simt în „Memento mori” plăcerea de a scrie pe care Mihai Eminescu o întresituează „îmbătat de-un cântec vecinic, îndrăgostit de-o sfântă rază”[1]. De o parte-i lumea închipuirii, de alta-i lumea cea aievea.
Această plăcere transcende însă asiaticele „plăceri molateci”. Ca şi Roland Barthes, romanticul de la Cenaclul „Junimea” îşi manifestă, cu geniu, voinţa sa de desfătare încercând „să forţeze atotputernicia adjectivelor – care sunt aceste porţi ale limbajului prin care ideologicul şi imaginarul pătrund în mari şuvoaie”[2].
Astfel oile-s de aur, patu-i ceresc, luna-i argintie, straturile-s luminoase, valurile-s lucii, apele-s sfinte, malurile-s mândre, lauru-i verde, piramidele-s uriaşe şi mute, basmu-i şi el posomorât, semnele-s şi ele strâmbe, degetele-s măiestre, vinurile-s dulci şi mirositoare, oglinda Nilului e galben-clară, marea-i liniştită, ţările-s ferice, măreţia-i grozavă, veşmintele-s dalbe, mormântul e gigantic ş.a.m.d.
Din păcate, stilistica epitetului, în acest megatext redactat oarecum dintr-o suflare, graţie unui dicteu neîntrerupt, îşi arată azi inevitabilele limite, căci moartea prematură nu l-a mai lăsat pe tânărul poet să-şi revizuiască discursul transretoric de o fascinantă risipă metaforică..
Întregul e însă impetuos, graţie limbajului ontologic, căci, pentru Mihai Eminescu, forma de expresie elementară este judecata, ci nu noţiunea. Întregul poetic eminescian e întâi şi întâi un limbaj al exprimării directe şi nemijlocite a unei realităţi închipuite, fantastice, care-şi respectă menirea de a comunica cunoaşterea verticală a existenţei fundamentale a acestei realităţi transcendente.
Acestui limbaj ontologic, Eminescu îi conferă o structură proprie, care rezonează cu existenţa fundamentală, sub forma ei obiectuală şi sub forma ei subiectuală. „Căci, din punct de vedere ontologic, – apreciază Virgil Stancovici –, între obiectual şi subiectual nu este nici o diferenţă sesizabilă”[3].
Ontologia eminesciană este prin urmare ştiinţa cunoaşterii Existenţei fundamentale care, spre deosebire de cunoaşterea ştiinţifică discursivă (conceptuală), desfăşurată orizontal (ca relaţie între obiect-subiect), se desfăşoară vertical. Ea se foloseşte „de expresii care exprimă tautologic relaţia obiect-subiect sub diversele ipostaze posibile ale conştiinţei umane (abordând universul din diversele puncte de vedere posibile ale conştiinţei şi exprienţei umane, individuale şi sociale)”[4].
M. Eminescu demonstrează că ontologia sa e practică, deoarece se bazează pe filosofia integrării. Înainte de a-mi ilustra comentariul cu citate din „Memento mori”, să lămuresc totuşi ce înţeleg prin integrare în contextul studiului de faţă. Este viziunea asupra „Panoramei deşertăciunilor” ca integrare prin informaţia fundamentală, ontologică într-o Europă încă virgină? Omul eminescian este o fiinţă integrală şi integrată. Dar pentru aceasta este necesar să se cunoască pe sine, adică să înţeleagă deplin sensul său ca fiinţă fundamentală şi să se încopcieze Existenţei universale, în care – glăsuieşte poetul – „sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreţie”, în care tot poetul afirmă că „limba râurilor blândă, ale codrilor suspine, / Glasul lumei, glasul mărei se-mpreună-n infinit”.
Gândirea temerară a lui Eminescu e în doliu căci „în zadar el grămădeşte lumea într-un singur semn: / Acel semn ce îl propagă el în taină nu îl crede”. Dar de ce nu-l crede? (s.m.) Voi răspunde mai încolo. Deocamdată „neted iese de sub mână-i un întreg / ce la lume îşi arată palida-i, eterna-i fire”. Gândirea temerară a poetului înmoaie piatra rece. „Iar pe piatra prăvălită, lângă marea-ntunecată / stă Orfeu – cotul în razim pe-a lui arfă sfărâmată… / Ochiu-ntunecos şi-ntoarce şi-l aruncă aiurând / când la stelele eterne când la jocul blând al mării. / Glasu-i, ce-nviase stânca, stins de-aripa disperării, asculta cum vântu-nşală şi cum undele îl mint”[5].
Că poezia şi filozofia Greciei ar fi datoare tracului Orfeu e demult un adevăr definitiv. Ba şi „francezul” Apollinaire se revendică din transgresiunea acestui epifenomen. Doctrina orfică a urmat-o ademenită „toat-a Greciei gândire”. Armoniile culorilor acestei panorame, prin ochiul şi urechea poetului, răspund armoniilor abstracte ale unei muzici, pentru a ţese o corespondenţă capabilă să facă să se audă «glasul Luminii». Acest glas se converteşte într-o literatură pe care avatarurile lui Orfeu au produs-o, de-a lungul mileniilor. Mihai Eminescu[6] şi Mihai Ursachi[7] se numără printre aceste avataruri. Laurenţiu Ulici îl şi încadrează pe Ursachi în paradigma lui Euthanasius şi a lui Ieronim. Privite de aici, din această insulă din Ţicău („mahalaua celestă”) „lucrurile şi fiinţele de dincolo se înconjoară de o aureolă enigmatică pe care privitorul o sporeşte pentru a o destrăma şi o descrie pentru a-i sublima misterul”.
Pe măsură ce construieşte un decor, Eminescu îl şi demolează, amestecând la nesfârşit realul cu imaginarul. Dar de fiecare dată se retrage ironic în umbra unui limbaj provocator ce face ca până şi în reverie gândirea să apară ca o conştiinţă a rostirii, idee evident neştiinţifică însă atât de potrivită Poeziei. Un fragment ulician e revelator şi nu mai necesită nici o altă glosare: „Eminescianismul lui Ursachi este consecinţa unui program poetic…. Poetul îşi pune existenţa sub semnul unui destin cosmic cu nemăsurata ambiţie de a şterge una din antinomiile spaţiului: sus-jos, reducând-o la o dimensiune absolută: adâncul.”[8].
Reducţia devine posibilă prin oglindire. Înaltul eminescian e convertit în adânc cu semnificaţia reiterată a paradisului regăsit a cărui esenţă este fluiditatea şi a cărui finalitate (pentru subiect) este iluzia eternităţii. Orfeu, Pythagora şi Zamolxis reprezintă triada tipologică de excepţie, tripticul arhetipologic ideal „din reveriile alchimistului Abstractor… în marea Distilerie…” unde „se captează domol în cristalul retortei / substanţa aceea nebună, alcoolul secret din cuvinte, spiritum verbi”[9].
Cele trei „divinităţi” provin din „Oastea zeilor Daciei”. „Zamolx, cu uraganul cel bătrân, prin drum de nouri, mişcă caii lui de fulger şi-al lui car. Călări pe bouri, a lui oaste luminoasă îl urma din răsărit”. Cele două oşti, a zeilor daci, şi a lui Zamolx, se alătură altei oşti, cea a paltinilor mioritici ca să se războiască cu zeii Romei în cel mai intertextualist stil homeric.
Evenimentele primordiale narate cu atâtea detalii cultural-hermeneutice, de M. Eminescu, se derulează vertiginos ca-n „Ştiinţa Nouă” a lui Giambattista Vico[10] ori ca-n „Dacia preistorică” a lui Nicolae Densusianu şi Getica lui Vasile Pârvan.
În „Ştiinţa nouă” îl găsim pe Orfeu şi, o dată cu el, vârsta poeţilor teologi. Orfeu – în viziunea lui Vico – e cel care supune fiarele Greciei impunându-şi omenia. „Pe greci Orfeu i-a găsit aşadar în starea fiarelor sălbatice… I-a învăţat să fie oameni şi i-a transformat „în ţara unei naţiuni atât de strălucite”[11]. „Orfeul” lui Vico e triadizat „în echipă” cu Zoroastru şi Mercur ori integrat într-o paradigmă cu zeii Jupiter, Junona, Diana, Apolo, Marte, a căror nestăpânită luxurie Sfântul Augustin o critică. În „Cetatea lui Dumnezeu, ca poet teolog, Orfeu apare în serie cu Linos, Musaios, Amfion”[12].
În „Memento mori”, M. Eminescu insistă pe consecinţele unui gest al lui Orfeu, care, de s-ar întâmpla, ar provoca o teribilă cosmogonie: aruncarea harfei în mare: „De-ar fi aruncat în chaos arfa-i de cântări îmflată, / Toată lumea, după dânsa, de-al ei sunet atârnată, / Ar fi curs în văi eterne, lin şi-ncet ar fi căzut… Caravane de sori negri, cârduri lungi de blonde lune / Şi popoarele de stele, universu-n rugăciune, / În migraţiune eternă de demult s-ar fi pierdut. // Şi în urmă-de-o vecie din nălţimi abia-văzute / Şi din sure văi de chaos colonii de lumi pierdute / Ar fi izvorât în râuri într-un spaţ despopulat;/ Dar şi ele-atrase tainic ca de-o magică durere / Cu-a lor roiuri luminoase dup-o lume în cădere / S-ar fi dus. Nimic în urmă – nici un àtom, luminat. // Dar el o zvârli în mare. Şi d-eterna-i murmuire / O urmă ademenită toat-a Greciei gândire, / Împlând halele oceanici cu cântările-i de-amar. De-atunci marea-nfiorată de sublima ei durere, / În imagini de talazuri, cânt-a Greciei cădere / Şi cu-albastrele ei braţe ţărmii-i mângâie-n zădar…”[13].
Cele trei vârste ale istoriei, pentru Eminescu, sunt: vârsta de dinaintea istoriei, cea a Daciei mitice (din Memento mori), vârsta eroică a statului natural (din Scrisoarea III) – ambele creatoare (s.m., I.P.B.), iar cea de-a treia, contemporană, e resimţită ca un timp de criză, un timp al înstrăinării de istorie.
În acest mare tablou al naşterii şi morţii civilizaţiilor – care e Memento mori – Ioana Em. Petrescu apreciază că în structura ondulatului peisaj dacic traspare abia împietrit ritmul legănat al unei pulsaţii cosmice primare. „Tărâmul e străbătut ca de un ax transversal (s.m., I.P.B.) de fluviul cântării, care e, în acelaşi timp, element al unei geneze perpetue, mormânt acvatic şi oglindă captând şi restituind imaginea înălţimilor astrale”[14].
De fapt, tributar marilor teme romantice, Mihai Eminescu reiterează şi tema redescoperirii stării paradisiace de „farmec”. Întregul poem Memento mori se bazează pe opoziţia între o realitate resimţită ca degradată, trecătoare şi inautentică, „lumea cea aievea”, în care gândirea este angajată în acţiune (şi ca atare supusă eroziunii şi alienării în timpul istoric) şi universul liber al gândirii fantastice, „lumea-nchipuirii”, independentă de orice determinare sau constrângere străină ei: „Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite, / Alta-i lumea cea aievea, unde cu sudori muncite / Te încerci a stoarce lapte din a stâncei coaste seci; / Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei mândre flori de aur, / Alta-i unde cerci viaţa s-o-ntocmeşti, precum un faur / Cearc-a da fierului aspru forma cugetării reci”[15].
Note bibliografice:
1. Mihai Eminescu: Poezii; Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969, pp. 159-202 (p. 161);
2. Roland Barthes: Plăcerea textului; traducere de Marian Papahagi; postfaţă de Ion Pop; ed. Echinox, Cluj, 1994, p. 23.
3. Virgil Stancovici: Filosofia integrării; edit. Politică, Bucureşti, 1980, p. 102
4. Idem, ibidem
5. Mihai Eminescu: poemul citat (ibidem), pag. 169
6. Vezi Eminescu: Proză literară; ediţie îngrijită de Eugen Simion şi Flora Şuteu; cu un studiu introductiv de Eugen Simion; Editura pentru literatură, Bucureşti, 1965, „Avatarii faraonului Tlà”, pp. 216-265.
7. Vezi Mihai Ursachi: Inel cu enigmă; cu o postfaţă de Laurenţiu Ulici; ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1981
8. Idem, ibidem, p. 323
9. Ibidem, p. 18
10. Giambattista Vico: Principiile unei ştiinţe noi cu privire la natura comună a naţiunilor precedată de Autobiografie; studiu introductiv, traducere şi indici de Nina Façon, note de Fausto Nicolini şi Nina Façon; ed. Univers, Bucureşti, 1972, 823 p. Mihai Eminescu pare să ţină cont de concepţia celor trei lumi enunţată de Vico: lumea naţiunilor, lumea naturii, lumea minţilor şi a lui Dumnezeu; adică lumea oamenilor, lumea fizicienilor şi cea pe care au contemplat-o metafizicienii. Ca şi Vico, Eminescu uzează de caracterul poetic al întemeietorilor de popoare ca de pildă Zoroastru în Orient şi Hercule în Occident.
11. Idem, ibidem, pp. 154-156.
12. Ibidem.
13. Mihai Eminescu: Poezii (I); ed. Erc Press, Bucureşti, 2009, pp. 325-366
14. Ioana Em. Petrescu: Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică; ediţie îngrijită şi prefaţă de Irina Petraş; ed. Paralela 45, Piteşti, 2005, p. 145
15. M. Eminescu: Poezii (I); ediţie critică de D. Murăraşu; Ed. Minerva, Bucureşti, 1982, pp. 176-212.
Ion Popescu-Brădiceni, doctor în filologie al Universităţii din Craiova
