Reformele lui Cuza

La vremuri mari, oameni mari!…
Așa s-a întâmplat mereu în istoria noastră multimilenară. Să ne ajute bunul Dumnezeu să apară și în zilele noastre. Pentru că și acum omenirea trece prin vremuri excepționale, iar în torentul istoriei suntem prinși și noi. Țara are din nou nevoie de un Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș sau Al. I. Cuza. Să ne rugăm prin ei Domnului să ne protejeze și să vegheze asupra noastră cum a făcut pe timpul acelor mari eroi…
Din Înalturile Lui, Dumnezeu a avut grijă să-și protejeze poporul ales pe care l-a așezat de la începuturi în vatra scăldată de razele soarelui zâmbitor, udată de apele limpezi și reci ale unui fluviu ce se varsă în mare, unită cu Cerul prin munții înalți care o împrejmuiesc ca într-o covată, legată de îngeri și de Fii lui Dumnezeu prin tainice porți stelare, ascunse sub piscurile semețe din vremuri imemorabile. Adevărată Grădină a Edenului Ceresc cu locurile sale de vis, bogate în păduri și verdeață, cu râuri care o străbat peste tot, spațiu divin unde a fost făcut Adam, din țărâna luată din acest pământ pe care i l-a dăruit apoi să-l stăpânească el și urmașii săi spre veșnicie.
Cei mai viteji și mai drepți dintre traci, cum îi numea istoricul grec Herodot, dacii erau oameni mândri și semeți, care își iubeau libertatea mai mult decât viața. Pentru a-i învăța smerenia, Dumnezeu a făcut în așa fel încât a adus la Roma tot un dac viteaz, pe bunul și dreptul împărat Traian pe care îl ajută să cucerească o parte din pământul Daciei străbune, despărțind astfel Tărâmul sacru.
Separați de frații lor, dacii din miazăzi numiți suci și buri și cei din părțile răsăriteni, costoboci și carpi, continuă să trăiască liberi în stătulețe mai mici organizate în jurul unor orașe cetăți numite dave, dând lovituri serioase Imperiului Roman, mai ales după ce a murit Traian. Urmează apoi frații Petru și Asan și fratele lor, Ioniță Caloian, care îi iau ca aliați pe bulgarii stabiliți în Moesia, actuala Bulgarie și vor constitui Imperiul Vlaho-bulgar, obținând de la papă recunoașterea titlului de rege a românilor și bulgarilor. Dar și în acest Imperiu intra doar o parte din vechea Dacie, ceilalți continuând să trăiască în acele stătulețe mici care cu timpul se vor numi voievodate.
Invazia triburilor maghiare în Pannonia care, în anul 1000, se vor uni sub conducerea regelui Ștefan I, urmată de invazia cumanilor și mai ales cea a mongolilor din anul 1241, îi determină pe o parte din voievozi să se supună Regatului maghiar, alții fiind aduși sub stăpânirea lor cu armele, cum a fost cu Gelu, Glad și Menumorut din Transilvania. Când se mai liniștesc apele după marile migrații barbare în Europa, din primul mileniu, vechea Grădină a Edenului își va continua drumul prin istorie împărțită în trei țări, despărțite vremelnic prin hotare, dar niciodată separate între ele. Oamenii, care vorbeau aceeași limbă, aveau datini și obiceiuri comune, nu țineau cont de frontierele dintre ei și continuau să comunice și să se ajute. Atât invaziile barbare, cât și vecinii mai puternici, care au tot apărut în jur i-au învățat pe strămoșii noștri smerenia, ei găsind astfel tot felul de tertipuri ca să reziste în calea năvălitorilor și mai târziu a marilor imperii ale Europei.
Cum smerenia este soră bună cu dragostea, din ele izvorăște și înțelepciunea care a călăuzit acest popor de-a lungul veacurilor, aducându-l aproape neschimbat până în zilele noastre, cu aceeași credință pe care o aveau în vechime, cu aceeași limbă, datini și obiceiuri. Așa se explică cum dacii au rezistat, dând dovadă de tact și înțelepciune, între marile imperii hrăpărețe care s-au ridicat pe rând ca apoi să decadă. Dar nici Dumnezeu nu și-a lăsat poporul de izbeliște, dându-i la nevoie oameni mari și pricepuți, oameni a vremurilor lor cum ar trebui să le spunem, care venind la timpul potrivit au reușit să apuce strâns hățurile și să salveze căruța care a intrat cu o roată în prăpastie.
Din multele nume înscrise în Cartea Vieții voi enumera doar câteva. Voi începe cu Dragoș din Maramureș, chiar dacă voievodul a fost trimis de unguri și a fost vasal Regatului Maghiar. El are meritul de a fi ridicat stindardul luptei împotriva tătarilor care ne-au invadat țara. Urmează Bogdan I, care înlătură un urmaș de-al lui Dragoș și aduce sub steagul său mulți alți voievozi punând temelia adevăratei țări a Moldovei, numită multă vreme și Bogdania, după numele său. Atât Bogdan, cât și Basarab I din Țara Românească vor bate oștile maghiare trimise împotriva lor și își vor recâștiga independența deplină față de Regatul Maghiar, căruia îi erau vasali. Ceva mai târziu în Moldova apare Petru Mușat, adus de Dumnezeu tocmai în momentul când biserica strămoșească a fost la un pas să fie supusă papei de fostul voievod Lațco I. Pentru a stăvili pretențiile Ungariei, Petru Mușat face alianță cu Polonia vecină, pe care o ajută în luptele cu cavalerii teutoni, fiind la un pas să ia și Pocuția, veche provincie a Daciei străbune, pe seama unui împrumut făcut Craiului, neonorat nici până în zilele noastre. În Țara Românească apare Mircea cel Bătrân, în condițiile în care osmanlâii își extind puterile până la Dunăre, dându-le o lecție de neuitat la Rovine, turcii fiind respinși și de Alexandru cel Bun atunci când au atacat Moldova.
Momentul crucial pentru români a fost acela când Imperiul Otoman se afla în plină expansiune, iar sultanii Murad și fiul său Mohamed voiau să ajungă la Buda și la Viena. În acele clipe de mare încercare s-au născut trei români viteji care cu trupul și cu săbiile lor au ținut piept păgânilor, ferind Europa, dar și țările lor, să devină pașalâc turcesc. Aceștia au fost Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare. Iar filele istoriei s-au scris mai departe cu Petru Rareș, Ioan Vodă cel Cumplit, Constantin Brâncoveanu, Mihai Viteazul și alți mari eroi ai neamului nostru.
Se spune că vremurile critice duc la unitate și o mai bună înțelegere între oameni. Războaiele Rusiei și Austriei cu Imperiul Otoman ne-au prins la mijloc și ne-au făcut să căutăm soluții de supraviețuire, mai ales că acele imperii mari nu au ținut cont de nimic și au smuls fără nici o milă întinse teritorii din vatra strămoșească, între care Bucovina și Basarabia.
Situația critică în care ne aflam din nou, cât și curentul pașoptist care a cuprins toată Europa, au dat naștere și în țările române unei elite de intelectuali patrioți care au realizat Unirea Principatelor, găsind aliați dar și strategii cu care au reușit să ocolească acțiunile unora din Marile Puteri Europene care se împotriveau din răsputeri Unirii și căutau să pună tot felul de piedici. Între ei s-a remarcat în mod evident Domnul ales al celor două Principate, cunoscut sub numele de colonelul Al. I. Cuza, ministru de război și deputat de Galați în Adunarea electivă din Moldova.
Născut la Bârlad la 20 martie 1820 în familia ispravnicului Ioan Cuza, viitorul Voievod a primit o educație aleasă și a devenit ofițer, fiind promovat până la gradul de colonel. Studiile le-a făcut la Paris, unde i-a cunoscut pe Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu și alți viitori revoluționari români. Ia parte la Revoluția din 1848 din Moldova și, fiind prins, fuge de sub escortă în Transilvania, unde participă la Adunarea de la Blaj, iar de aici ajunge la Viena.
Începând cu anul 1849, în vremea voievodului Moldovei Grigore Gica, Cuza deține mai multe funcții, remarcându-se prin demisia din poziția de pârcălab de Galați în semn de protest față de încercarea caimacanului Nicolae Vogoride de a falsifica alegerile.
La 30 aprilie 1844 s-a căsătorit cu Elena Rosetti, rudă cu familiile Sturza și Cantacuzino. Întrucât ea nu a reușit să-i ofere copii, Cuza a avut legături extraconjugale cu Elena Maria Catargiu-Obrenovici, care i-a oferit doi fii, Alexandru Ioan Cuza și Dimitrie Cuza, ambii crescuți de Elena Cuza, dar care au murit de tineri în condiții destul de obscure.
Primirea triumfală a Voievodului la Focșani și București avea să deschidă porțile marilor reforme pe care le va înfăptui, prin care se va înscrie definitiv în istoria neamului nostru indiferent de vocile neavenite ale unora sau altora care încearcă zadarnic să-l compromită.
Spațiul nu ne permite decât să enumerăm câteva din marile reforme și realizări ale acestui mare erou al neamului nostru. Acestea au avut un impact atât de mare încât, cu toate strădaniile conservatorilor care l-au trădat și silit să abdice de pe tron, tăvălugul nu a mai putut fi oprit, el continuând să răscolească și să schimbe din temelii Principatele Române.
După actul alegerii Domnului din 5 și respectiv 24 ianuarie 1859 cea mai grea misiune era acum de convins Marile Puteri Europene să accepte dubla alegere a lui Cuza, iar mai târziu definitivarea procesului de unire a celor două Principate care, potrivit Convenției de la Paris, trebuiau să aibă mai departe guverne, parlamente, armate diferite. Va fi meritul Domnitorului și al oamenilor săi care au depus mari eforturi în această direcție, iar rezultatele nu au întârziat să apară.
Astfel, la 11 decembrie 1861 are loc cunoscuta Proclamație a lui Cuza către națiune în care Voievodul își exprimă crezul și mai ales convingerea că țara merge pe un drum bun. Cu acest prilej el a spus: Unirea este îndeplinită, națiunea română este întemeiată… Alesul vostru vă dă azi o singură Românie. Semn că demersurile diplomatice ale Domnitorului se aflau pe drumul cel bun.
La 22 ianuarie 1862 este alcătuit un guvern unic condus de Barbu Catargiu (viitorul trădător), iar două zile mai târziu are loc prima sesiune a Parlamentului unic care proclamă Unirea definitivă a Principatelor și stabilirea capitalei țării la București. O decizie îndrăzneață în condițiile opoziției vehemente a Imperiului Otoman. Numai că abilul Voievod, înconjurat de oameni pricepuți, a reușit să depășească toate opreliștile, având mai departe susținerea împăratului Napoleon al III-lea, dar și a altor lideri importanți ai Europei.
Pornind la înfăptuirea marilor sale reforme, Cuza întâmpină greutăți din partea conservatorilor, fapt pentru care în 1863 formează un nou guvern, condus de Mihail Kogălniceanu, iar la 2 mai 1864 dizolvă Parlamentul, trecând apoi la un val de reforme cum țările române nu au mai cunoscut:
– Legea secularizării averilor mănăstirești (17 decembrie 1861), care reprezentau peste un sfert din terenul arabil și pădurile țării, multe din ele aparținând unor mănăstiri grecești, în special de pe Muntele Athos, primite de-a lungul vremurilor de la Voievozi.
– Reforma fiscală (1861) prin instituirea impozitului personal, a contribuției pentru drumuri, impozitul funciar, etc.
– Reforma agrară (14 august 862) prin măsuri de modernizare a agriculturii, tributară încă sistemului medieval care funcționa în cele două Principale, între acestea fiind: reorganizarea departamentelor din Ministerul Agriculturii, crearea Consiliului superior al instrucțiunii publice, organizarea corpului inginerilor civili, reorganizarea Școlii de silvicultură, etc.
– Legea rurală din 14 august 1864 pentru împroprietărirea țărănimii clăcașe, care a putut să fie dată doar după dizolvarea Parlamentului și constituirea guvernului condus de Kogălniceanu, măsură care i-a adus și abdicarea din cauza opoziției boierimii conservatoare. Peste 400.000 familii de țărani au fost împroprietăriți și peste 40.000 au primit locuri de casă și grădină.
– Legea instrucțiunii publice, obligativitatea învățământului primar, care va fi gratuit;
– Legea contabilității, Legea pentru organizarea consiliilor județene, Legea privind înființarea comunelor rurale, Legea Instrucțiunii Publice, legile pentru construirea căilor ferate, un regulament de navigație, etc.
– S-au elaborat Codul civil și Codul penal român după model francez;
– Înființarea Curții de Conturi și a Consiliului de Stat;
– Înființarea Primăriei Bucureștilor, primul primar fiind ex generalul Barbu Vlădoianu (înainte orașele erau conduse de pârcălabi, după legile medievale străvechi).
– Se înființează Școala Națională de Arte Frumoase la București, primul ei director fiind Theodor Aman, de asemenea Școala de medicină Veterinară;
– Se inaugurează prima linie de cale ferată din România de 70 km, pe ruta București-Filaret-Giurgiu;
– S-a construit Așezământul medical Noul Pantelimon, inaugurat de Cuza la 24 ianuarie 1864;
– S-a reorganizat Serviciul poștal român prin unirea serviciului poștal cu cel telegrafic prin Decretul nr.1279/6 decembrie 1864; Legea telegrafo-poștală din 1 ianuarie 1865 va reglementa statutul personalului poștal și uniformele acestora; La 9 ianuarie 1865 apar primele mărci poștale circulate cu chipul domnitorului pe ele; Acestea au fost scoase din uz la 11 februarie 1866. Adoptarea Calendarului Gregorian în serviciile poștale, 18 decembrie 1864;
– Apar primele Universități, la Iași în 1860 și la București în 1864;
– Reorganizarea armatei, pentru care se iau următoarele măsuri:
– unificarea structurilor militare ale celor două Principate și a celor două ministere de război, primul ministru comun al armatelor de la Iași și București fiind generalul Ioan Emanoil Florescu; crearea Corpului de Stat Major; teritoriul național a fost împărțit în trei comandamente teritoriale cu sediile la București, Craiova și Iași;
– unificarea celor două școli militare; înființarea Școlii Militare a Arsenalului Armatei;
– distribuirea către toate unitățile militare de drapele noi, tricolore, cu deviza Honor et patria (1 septembrie 1862);
– transformarea miliției în armată națională;
– a fost adusă în România o Misiune Militară Franceză condusă de frații Lamy, care au avut un rol important în modernizarea armatei după regulile apusene.
– Crearea unui serviciu secret de informații condus de maiorul Cezar Librecht, inginer belgian, fost director general al Poștelor și telegrafelor.
Andrei Breabăn