1. Dicţiunea suverană şi impetuoasă
Teodora Cristina Ciobanu defineşte poezia sigură pe sine, căci ea îşi propune „să caute prin labirint o cale/ spre centrul negru, ca un straniu corb”. „Adulmecând cuvintele ce cresc/ în note vii, ce-ncep să se audă”, îşi asumă misiunea să le-adune şi să le-mblânzească „c-un bici/ făcut din fire roşii, de cerneală”.
În fibra discursului liric dintr-o carte de debut precum „Fluturi în asfalt”, relectorul (şi criticul literar) simte cultura unei autoare cu un dicteu autonom, glisând dinspre-o tradiţie a unei modernităţi resurecte spre elegiacul practicat cu succes de Ana Blandiana ori spre umorul iniţiatic al lui Gellu Naum.
Dar nu-i obligatoriu să-i găsesc poetei o paradigmă care s-o rânduiască pe-o axă lirică absolut nouă, căci deocamdată se arată preocupată de-o alchimie verbală proprie. Făcându-şi „braţe din bucăţi de ceaţă”, strânge „cu ele fierul din cuvinte”, ca apoi, precum Tudor Arghezi, să-l retopească la ea în minte şi în forme noi să-l toarne.
Teodora Cristina Ciobanu oscilează încă între poezia de stare şi poezia de compoziţie, între muzicalitate şi imagism, între intuiţie şi construcţia cu instrumente, însuşită în urma unei practici îndelungi între revelaţie şi metodicitate deliriţionistă.
Oricum, dicţiunea îi e suverană şi impetuoasă: largă atunci când trebuie ori verslibristă ca să-şi etaleze ştiinţa versului şi a versúrii, atunci când i se iveşte, imperativul, prilejul să-şi dovedească sieși vocaţia producerii unui poesis dezinvolt şi chiar spectaculos.
2. Arhitecta de versuri
Prin urmare, muzele antice au făcut cerc (deschis şi pentru mine – n.m.) în jurul Teodorei Cristina Ciobanu care îşi asumă rolul de „arhitect de versuri”. Construirea textelor este evidentă dar renaturalizată poezesc. Artificiozitatea (a se citi mai corect esteticitatea – n.m.) este resorbită de discurs. Pricepută la „arte poetice”, precum rar se mai văd azi în România, poeta desenează versul ca Apollinaire, înţelege puterea culorilor precum neo- şi trans-simboliştii, se răzvrăteşte citind poeme prea „calculate” (aş zice cu prea vădită patimă valéryană – n.m.). Ca atare, se mulţumeşte cu a mai pune o tuşe fină, cu aceeaşi luciditate „carteziană”.
Elytis afirmă despre „cealaltă faţă a poeziei” că se poate reliefa „în această atmosferă de o puritate de cleştar”. O fi ea poezia şi o formă de destăinuire sentimentală, însă ea îşi menţine, şi în cazul Teodorei Cristina Ciobanu, limbajul ei propriu care s-o facă viabilă, ca să-şi poată îndeplini eficient exerciţiul de comunicare a mesajului idiolectal şi expresiv. Astfel poeticitatea ţesută de „păianjenii memoriei” nu e, în situaţia ei, perfidă. În corpul lor transparent, poeta a văzut „lichidul verzui al durerii/ fragmentele de os/… / forţele străvezi ale aripilor de fluture…” etc., dar, anticipând un nou răsărit al „soarelui (său) – creier” (ce metaforă care te scoate din platitudinea retoricii de azi, din ce în ce mai găunoasă la generația tânără actuală – n.m.), poeta izbuteşte echilibrul între antiteze (vezi altă abia mascată ars poetica „Eu cu banchiza, tu cu mistralul” – n.m.), adică între visul raţional şi raţionalul visător.
Implicit, recunosc că îmi place o asemenea dicţiune a unei poete care, „însângerându-şi degetele”, şlefuieşte neobosită forma, cu subtilitățile-i inerente şi necesare, într-o simbio(n)tică tânjind cu destulă autenticitate idealitatea.
3. Omul–Pasăre
Teodora Cristina Ciobanu pare să preţuiască foarte mult pictura. Ca „un sherlock holmes” feminin, printre tablouri, iat-o redescoperind reinaugural (auroral) un „tablou cu maci” uşor furată de perene valori transargheziene, şi de ce-ar fi ceva nelalocul său într-o asemenea intertextualitate?
Poeta atacă orice „compoziţie” transretorică şi ludic şi sublim, mişcându-se cu o dezinvoltură autonomă printre poeţii români de la Minulescu şi Anghel încoace. Declarându-mă adeptul acestui stil de creativitate literară şi neomodernistă (à la manière de Baltag şi Constantin în fibra semantică, ancorată însă în barbianism şi poezia muzicală orfică a lui Cezar Ivănescu), autoarea culegerii lirice „Fluturi în asfalt” (cu ispitire postmodernistă în oximoron – n.m.) se exprimă din când în când cristaloid şi alchimic, esenţial ritualic şi transbacovian: „Lună amară,/ Aburii nopţii; grei/ Pagină strălucind orbitor/ Litere absorbite uşor,/ în apa ei/ Cu oglinda curată.// Litera scufundată/ Se face peşte de piatră/ Cu solzii verzi/ Apă albă/ În care poţi să te pierzi// Apă vie/ Când vrea să fie/ Şi peştii de piatră învie/ Îi auzi,/ Poezie…” (Peşti de piatră, p. 118).
În asemenea fluidităţi metaforice-simbolice, talentul se simte numaidecât, căci natura a hărăzit-o cu vocaţie poetică şi har transcultural/ transumanist. Heractifica ei fiinţă versifică aproape ireproşabil, armonios, vibrând organic cu universul în care un „om-pasăre” fantastic declamă în extaz mi(s)tic o palinodie problematizatoare, interogatoare a ciudatei entităţi-zeu (de sorginte egipţiană – n.m.) (vezi „Om–Pasăre”, p. 119).
4. Un abur de magie
Am fost în juriul Festivalului Internațional de Literatură „Tudor Arghezi” care a premiat-o pe Teodora Cristina Ciobanu. Şi-au revendicat în faţa mea dreptul de a o publica în revistele lor Gabriel Chifu, în România Literară, şi Marian Drăghici, în Viaţa Românească. A cedat cel dintâi în favoarea celui de-al doilea, care părea mai „îndârjit”.
De debutat, eu o lansasem într-un număr din „Miracol de Brădiceni” şi apoi am susţinut-o în continuare în „Caietele Columna”. Îmi amintesc acest detaliu luminos cu un orgoliu oarecum motivat. Am discutat apoi la o cafea ori la un ceai, în câteva seri consecutive, despre stilul ei poetic evident transromantic, elegiac şi autoironic.
Poeziile din „Fluturi în asfalt” trădează în propria-i scriitură influenţa decisivă a Şcolii de Literatură de la Târgu Jiu, la începuturile ei „columnistă”, astăzi evoluată până la a impune în Gorjul cultural-literar o manieră recognoscibilă ale cărei trăsături rămân stabilite: emoţia, patetismul, regimul metaforic, metonimia, puritatea rostirii, şlefuirea strofică, efectele orfice ori amprenta artei verificate de tip Adrian Frăţilă sau efigia verslibrismului cărtărescian.
De la vârsta inocenței până la vârsta autoscrutării propriei interiorităţi integrate de „devenirea intru devenire” (Constantin Noica) Teodora Cristina Ciobanu a parcurs un „labirint” de ispite modelatoare.
Debutul în volum, deja întârziat, se vădeşte a fi unul sub semnul reuşitei şi chiar al excepţiei care confirmă regula, anticipând, deloc prematur, un manierism dătător de stabilitate rematică.
Poeta este pe deplin îndrituită să-şi profesionalizeze scrisul căci are şi talent şi orizont metapoetic conectat deopotrivă spre viitor. Îi prevăd, dacă se va ţine de treabă, dacă îşi va autocenzura sinceritatea dezarmantă, dacă va forţa pe linia eliberării de modele tutelare – o evoluţie spectaculoasă, căci poezia-i te învăluie într-un abur de magie barocă, te îmbie la visare continuă, dar şi la strania luciditate a melancolicului seducător.
Poezia ei te vrăjește, te biciuie cu trăirile ei intense şi fierbinţi, îţi ocupă sufletul şi îţi reverizează inima, propulsându-te într-o zonă antologicometafizică, oarecum aristocratică şi spiritualizată identitar-mitologic-transmodernist.
Ion Popescu Brădiceni
