În proza lui Cornel Munteanu, întâlnim o diversitate de tipuri, de caractere din mai toate straturile sociale, de la intelectuali (doctori, profesori, magistrați), până la oameni de rând, surprinse în exterior, dar și în interior. Personajele sunt dinamice, sunt prezentate în trasformare, în evoluție psihologică, suferă unele modificări impuse de societate, de lumea în care trăiesc și acționează. Se remarcă în arta portretistică, dar nu de puține ori pătrunde în lumea interioară a personajelor. Moș Dincă, un bătrân de peste optzeci de ani, adăpostește în casa lui o fată necăjită, rămasă orfană de ambii părinți. Are relații intime cu fata, cu consimțământul tacit al acesteia. Autorul insistă asupra remușcărilor lui Moș Dincă, după fapta necugetată. ,,Se întristează și îi e scârbă acum de el. Ce-am făcut? Cum am putut? Biata fată, ea a stat nu de plăcere, ci de frică, să n-o scot cumva din casă. Uit´la mine, putregai și ea floare, să-i mănânc eu viitorul. Ce netrebnic om fusăi!”. Ileana, un personaj principal dintr-o nuvelă care prezintă interes, (,,Văduva”), rămasă văduvă după ce soțul ei, Victor, învățător, murise, trecând o perioadă de abstinență, îl provoacă pe Gică, băiatul lui Marin țiganul, slujitor în curtea ei, la o relație intimă. Deși Gică, contrariat de ce se întâmplă, având în vedere condiția lui socială, are rețineri. Ileana insistă, îl incită și minunea se petrece, după care urmează mustrări de cuget. ,,Doamne, ce făcui, își zice apoi, ce-mi veni mie să-l las! Îmi bătui de mine joc, fi-mi-ar capul meu să-mi fie! Animalul ăla rău, nesătul și pofticios, el mă împinse la rușine. Ce nevoie aveam eu, Doamne, de bărbat? Neatinsă până acum, să mă întind așa odată, Doamne, cât de păcătoasă sunt!”.
Sunt personaje oneste, dar și maloneste. Totică Neiculescu din scrierea ,,Pușlamaua” lucrează la o firmă din București, care aduce ecografe din exterior. Acesta îi escrochează pe mai mulți medici cu niște ecografe neperformante, dar cu prețuri exorbitante. Este un om fără scrupule, o ,,pușlama” care trăiește din expediente, neavând o ocupație serioasă. Și Titi Bornaz, un lucrător cadastral, este, de asemenea, un escroc. Sunt rebuturi umane, aceasta pentru că reprezentanții unor instituții menite să facă dreptate sunt ,,cei care dau verde hoților și escrocilor pe termen lung”.
Multe scrieri ale lui Cornel Munteanu au un carater critic, acuzator. O critică acerbă îndreptată împotriva corupției, a imoralității, a promovării în funcții a nonvalorilor și a fenomenului de disoluție a unor instituții.
Este cazul să evidențiem o altă trăsătură notabilă și vădită în proza lui Cornel Munteanu și anume oralitatea stilului, adică acea calitate a stilului constând într-un ansamblu de particularități ale limbii vorbite, ale graiului viu, cu note distincte, specifice zonei, folosind în cele mai frecvente cazuri și o toponimie reală. Rămâi profund impresionat de înzestrarea lingvistică a autorului, desigur, drept urmare a contactului direct cu oamenii, mai ales cu cei de rând. Reține cu rigoarea specialistului particularitățile limbii vorbite, limbă proprie graiului din partea Gorjului de care s-a ocupat cândva profesorul Teodor Gâlcescu și, mai aproape de noi, profesorul Marin I. Arcuș cu lucrarea ,,Graiul locuitorilor din Rădinești-Gorj”, prefațată de universitarul Dumitru Ivănuș. Câteva exemple sunt edificatoare: dentalele constrictive (,,s”și ,,z”) și semioclusiva ,,t” sunt întotdeauna dure și nu îngăduie după ele prezența vreunei vocale anterioare ( “i” devine ,,î”; ,,e” devine ,,ă”; ,,ea”devine ,,a”): ,,sămn” (semn), ,,rupsăi” (rupsei), ,,țân” (țin), ,,fusăi” (fusei), ,,zâceau” (ziceau), ,,zâle” ( zile), ,,spusă” (spuse), ,,Vasâle” (Vasile). Consoana “t”, la finalul substantivelor, al adjectivelor și al unor verbe, la plural, are caracter dur: ,,burț” (burți), ,,cărț” (cărți), ,,muț” (muți), ,,asămănaț” (asemănați). Dăm la iveală și câteva neaoșisme autentice din graiul specific zonei în care ne aflăm: ,,închearbă” (împlinește), un ,,pâșcău de zăpadă” ( zăpadă puțină), un ,,darab de brânză” ( o bucată, un calup de brânză), ,,băsnești” (a băsni-a scorni basne, adică relatări false), ,,trăsnăi” (năzbâtii), ,,bolbotine din grădină” ( legume variate), ,,răzbel” ( război), ,,hărăni” ( hrăni), ,,beutură” (băuturtă), ,,bețâu” (bețiv), ,,cre´că” (cred că), ,,iote” (iată), ,,cică” ( se zice că), ,,machia” ( oare), ,,o țâră” ( puțin), ,,paică” (parcă), ,,vui de mine” (vai de mine), ,,mă”, ,,bă”, interjecții pentru ,,măi”. Folosirea oralității stilului, a vorbirii obișnuite în scrierile sale, îl individualizează între prozatori. Este o vocație care ne dă dreptul să afirmăm că scriitorul Cornel Munteanu este un Creangă al zilelor noatre. Este un om de spirit în epigrame și un prozator cu un vădit talent. Prisosul de modestie îl face să nu fie cunoscut în mediile literare. Robustețea talentului lui Cornel Munteanu, ca prozator, este subliniată nu doar de autorul acestei prezentări, destul de modest în ale scrisului sau de cunoscutul literat gorjean, Marin Arcuș, ci de oameni de litere cu notorietate în țară, nume arhicunoscute, putem spune, Nicolae Dragoș și Gheorghe Grigurcu.
Constantin E. Ungureanu
