1. Între eidos şi telos
2. Scânteile poveştilor
3. Producătorul de esenţe
1. Între eidos şi telos
În „Candori adolescentine”/ „Teenage’s candors”, Petru Istrate oferă cititorilor săi, în ediţie bilingvă româno-engleză, un florilegiu liric scris în dulce tradiţie prozodicopoetică, decantând, ritmând şi rimând cu o voluptate a unui mai vechi dicton latin: „Ut musica poesis”, dublat la o adică de altele două: „ut pictura poesis” şi „ut theoria poesis”.
Discursul curge heraclitic fluent, cu o logică internă prea impecabilă, atent gramaticalizată şi metaforizată, şi recurge la legi stilistice îndătinate precum armonia simbolistică, imaginarul de sorginte modernistă, dar, din fericire, cu inspirate anticipări transmoderniste.
Personal agreez şi asemenea dicţiuni transretorice, întrucât nu toţi cititorii agreează moda postmodernistă ori fracturistă. Există un anumit grad de înţelegere a poeziei tranzitiv-reflexive şi a celei expresive-realistice, dar care nu face uitată triada creatică R.I.F. Trinomul genetico-livresc l-am inventat în spaţiul teoreticoabstract contemporan, exact cu acest scop: de a readuce lirismul actual pe făgaşul „anormal” (deci nicidecum normal – n.m.) al ficţiunii şi fanteziei ecriturale, al structurilor transparente şi simultan transaparente.
Cum asemenea apodicţii se pliază pe altfel de texte – dând arhitexte superioare mediei… mediocre – critico-hermeneutice. Astfel că pe noua plajă evaluativă, şi poezia lui Petru Istrate pendulează între eidos şi telos pe de o parte şi între genetogramă (adică psihoscenariu) şi configuraţia parentală, pe de cealaltă parte.
2. Scânteile poveştilor
Rămânând un peisagist descriptiv, de un orfism implicit, Petru Istrate izbucneşte uneori expresionist (Atârn în nopţi albe ca un tablou de van Gogh / şi ochii-mi sunt zugrăviţi cu cerneală”), oximoronizând cele două nonculori: alb şi negru într-un pastel „ornitologic”. Uneori „beat de feeria cuvântului” se simte – citez – „zdrobit de ura splendorilor virgine”. Într-o „linişte rotundă” cu „pântec de ispită” se aud „bocete târzii”, poetul umblă, ca Hamlet, printre „stafii rebele” ca să ajungă acasă „mai stingher, mai pribeag”; La „Scânteia atâtor vagi poveşti” îşi vede doar umbra, precum Eneea, sau ,ca pe Emil Botta, îl doare „acest Aprilie cumplit, cu razele-i de dragoste şi miere”. Poetul ca un reveriant al simbolismului, se mai încrede „prin versul său cu tente desuete, cu lucrături ca-n fagure de stup” în „bolta visurilor”. Ori se confesează în verb condiţional – optativ prezent, absolut splendid (deşi, probabil programatic, în formulă poetică «retro»: „Aş vrea apoi să mă distil cu-ncetul/ În două aurore boreale/ Să văd cum arde nerostit sonetul/ Până-n ţinutul sterp al pleoapei tale” (M-aş împărţi, p. 89)).
Nerostirea, mie, îmi reevocă necuvântul lui Nichita Stănescu ori (e)lipsa lui Coman Şova.
3. Producătorul de esenţe
Dar mai întâi de toate, logosul e gândirea ca manifest coexistenţial cu meditaţia. „Fiecare poezie reprezintă un cec în alb /… Cuvântul e cel mai important lucru, el capătă savoare cu trecerea anilor, ca vinul de Xeres, / alteori irumpe încă de la început”. Semnalez cu bucurie „Descântec”, impecabil prozodic şi stilistic, o autentică stipulare a literaturii române pentru copii, care ar putea fi inclus în programa pentru preşcolari şi şcolarii mici oricând, întrucât are mlădieri melodice, o ludicitate copilărească, o puritate de ton dezinhibat de teroarea „postmodernistă”, autorul simţindu-se el însuşi în matricea (neo)modernistă. Această semantică necanonică – şi doar în dublu acord cu emoţia şi mesajul – celebrează „coline de jar”, alcătuieşte un „lumesc abecedar” (precum Nicolae Dragoş – n.m.); precum Hesse şi Bacovia ne încredinţează alegorico-metaforic că: „Am decis să rămân un miez către şapte/ vânturându-mi pe masă cuvintele grele / Şi-am ales dintre cuburi mărgelele coapte/ …/ Apoi am aprins cu palma ceaunul în care fierbeam iluzii zdrenţuroase/ şi n-au mai rămas licuricii nici unul/ din zeama murdară spre orele şase…” (S-aude-n depărtare, p.67). Se subînţelege că poetul e în avatar de alchimist posesor, ca Gellu Naum, de athanor producător de esenţe.
Bibliografie:
Petru Istrate: Candori adolescentine / Teenage’s candors; Editura PIM, Iaşi, 2018, 80 p.
– un eseu critic de Ion Popescu-Brădiceni –
