Săptămâna trecută, în noaptea de miercuri spre joi, îmi fu dată o procestanie (pocinog). Iat-o: ceva mai în urmă, am cumpărat un porc de Crăciun (o purcea, de!). Vânzătorul, dl. Cristi din Drăgoeni, încalte om de cuvânt, mă încurajase, stăruind:
-Cumpăr – o dom’ Mihai, c-o să mă ţii minte!
Dar, taina lui! Cum să-l uit, când, după câteva zile – a iacacui de scroafă! – în noaptea aia, îmi turnă 10 purcei, grabnic puşi pe lupta suptului din mai puţine ţâţe decât numărul lor. Cei neînstare fiind sortiţi perdiţiei ca şi mine, încercând (ani în şir!) la Casa de Pensii, să obţin un bilet de tratament cardiovascular. Sau acum, pe 1 octombrie; când, invitat la festivitatea de „Ziua Vârstnicilor”, ocazionată la Restaurantul „Parc”, m-am văzut silit (asemenea altora!) să ies din sală (urgent!) fiindcă „nu mai sunt locuri” – cum îmi ziseseră, cu senzaţia sătulului, cei aflaţi la mese, cu lăutari la spate.
– Aşa eşti tu! – mi-a dat iarăşi cu tifla nevastă-mea: nu ştiu să dau din coate şi gata!
– Ei, da’ chestia asta cu purceaua a mai păţit-o cândva şi dl. Petre Z, din Bălăceşti. Omul acesta la fel ca mine!) într-o noapte dând fuga să vadă ce-i cu gemetele din coteţ, rămăsese zăpăcit văzând porcul de crăciun (abia cumpărat!) opintindu-se cu… fătatul. Nu putem şti isprava asta dacă n-ar fi spus-o chiar el, forţat de împrejurările ce vi le zic acum:
– Aşa, deci, într-o zi de octombrie 1961, toţi minerii ne aflam la Clubul din Colonia Poiana – Rovinari, chemaţi să ne înscriem în G.A.C. La început ni s-a prezentat Hotărârea consfătuirii pe tema privind accelerarea colectivizării. Cum afară ploua mocăneşte, vocea şovăitoare a lui Ispăşoiu, care prelucra respectivul text, ne căzuse în urechi ca un zumzet plăcut, făcându-ne să cădem într-un somn adânc…
– Alo, alo, tov. Ispăşoiu, opreşte-te puţin – intervenise primul secretar, din prezidiu, mustrându-l: Dumneata plângi la mormânt străin!… Nu vezi că toţi din sală dorm de-a binelea? Da’… să nu-mi iau păcat, constat că tovarăşu’ de acolo – îl arătase pe nea Petre Z. – nu doarme; ba-i chiar foarte atent!
– Bravo, măi tovarăşe! Cum te cheamă?… Hei, alo,… măi tovarăşe?…
– Petrică, Petrică- îl ghiontise Gheorghe Preduţ, de alături, ale cărui urechi parcă desluşiseră ceva: Scoal’ mă, că te-ntreabă Cârstea, prim secretar…
– Hi?… Au Doamneee!… Muri purceaua!… Fireş – al dracului! – răspică bietul om, ieşindu-şi din minţi şi sărind în sus ca împins de un teribil resort.
– Asta-i!… Sunt lămurit! Dormeai şi dumneata… dus! – îl ţintuise primul secretar.
– Ştiţi, o pocestanie, m-am culcat azi-noapte cu purceaua – buimăcise o scuză nea Petrică.
– Hai, fi serios!
– Păi…
– Lasă, lasă că luaşi câmpii, ce mă! – îi replicase primul secretar dezamăgit, arătându-şi uimirea: Da’, cum se face, bre omule, că erai, totuşi, cu ochii aţintiţi la mine?!
– Păi, aşa bine!… Bolboşu’ drept îl am de sticlă, di pe front. Şi, înainte să mă culc (obosit!) îl fixai către dumneavoastră; că, aşa fac eu, ca membru PMR, când vin tovarăşii de la raion…
– A ferim!
Mihail PASERE
