Când şi-a publicat obligatoriul Curriculum vitae la primirea premiului Nobel, rebelul Hermann Hesse s-a gândit să şocheze, o dată în plus, nu generațiile de cititori care erau pe cale să îl ridice pe un piedestal, binemeritat de altfel, ci pe aceia din generaţia lui – şi nu numai – care-l făcuseră să pribegească din Germania natală pe meleaguri helvetice, patria pe linie maternă, unde a rămas şi a cărei cetăţenie a şi păstrat-o. În el avea să scrie Hesse că se născuse „la final de epocă modernă, chiar înainte de revenirea Evului Mediu”! Va fi fost şi aceasta o răzbunare târzie pentru vremurile de la început de veac al XX-lea, când scriitorul mergea împotriva fluxului, decretându-se adeptul unui pacifism pe care contemporanii nu l-au văzut cu ochi buni şi din care cauză l-au şi catalogat într-o campanie defăimătoare pe autor drept „individ fără de patrie”.
Marii nedreptăţiţi au fost de nenumărate ori în istoria omenirii şi cei care au făcut ca roata acesteia să meargă cu forţă înainte. Mulţi dintre ei şi-au demonizat trăirile, scriind despre ele, ca să se elibereze. Romanele autobiografice şi literatura de tip diaristic sunt astfel de multe ori oglinzi fidele pentru existențe petrecute undeva la limită, iar autorii lor trăiesc şi retrăiesc fără încetare – mai întâi prin ei înşişi şi mai apoi prin cititori – efectele de tip catartic pe care le produce lăuntricul scos în afară cu bună ştiinţă, dar şi dintr-o nevoie nebună de eliberare. Francezii i-ar spune „la fonction échappatoire de la littérature”, iar nemţii ar numi-o “die Ventilfunktion der Literatur”.
Nu a fost un personaj celebru. ILIE C. ZAHAR1A (1932 – 2009), autorul acestui roman autobiografic (corectat de autor începând cu luna septembrie 2006, conform unei notiţe datate din 18 septembrie 2006), nu a fost nici măcar literat. Nu a fost recunoscut ca botanist la adevărata lui valoare, deşi a rămas până la sfârşit un specialist entuziast, îndrăgostit de meserie, şi-n toată viaţa lui n-a făcut altceva decât experienţe: cu porumbi, cu soluri care să reţină apa, iar grădina casei părinteşti din Vidinul Gorjului a adăpostit probabil una din puţinele staţii meteorologice private – chiar dacă de dimensiuni modeste – din această ţară.
A trecut în revistă flora de pe toată Valea Gilortului , deşi pentru o atare etapă a plătit averi pentru omul cu calul, de care a avut nevoie pe creste inaccesibile de munţi. A cercetat efectele poluării în trei sferturi din teritoriul României, finanţând lungi şi fructuoase călătorii de studiu pentru ţara lui, la ora la care alţii, născuţi şi trăitori pe meleaguri mai laxe şi, ca atare, mai norocoşi, aveau să-şi publice la timp şi în reviste sau la edituri de circulaţie internaţională rezultatele legate de acelaşi gen de cercetări. <Biopollulogia> de care vorbea el devenea, tot la finele anilor 60, când s-a apucat de temă, dar la câteva mii de kilometri distanţă, <molismologia> sau <ecotoxicologia>.
A fost şi a rămas până la Marele Final un fantast îndrăgostit de cercetare şi de botanică, Marea Doamnă a sufletului său. Şi, când în jurul lui s-au destrămat vise, a început să scrie. O dată în plus, omul şi cercetătorul s-au salvat prin altceva. Dacă nu a fost muzica, atunci a fost literatura ca oglindă şi oglindire a sufletului şi a trăirilor acestuia. <Stadiul oglinzii> lui Jacques Lacan. Ştiinţa dublată de caracter sau de conştiinţă, altfel spus integritatea savantului, cum voia Rabelais să sugereze. Tot atâtea lecţii implicite de etică. Pe care el le-a îmbrăcat cu haine proprii, amărâte, socialiste, chinuite şi pervertite. Din care a tot încercat, cuprins din ce în ce mai mult de frustrare, să croiască debuşeuri pentru nemurire, oricât de paradoxal şi deci de imposibil ar suna aceste cuvinte. De aceea e atât de trist totul!
Profesorul de şcoală de pe atunci Zaharia C. Ilie şi-a susţinut aspirantura la Bucureşti, la comisia unde se duceau puţini – pentru că puţini îndrăzneau – şi de care treceau şi mai puţini, i-a divinizat pe Alexandru Borza şi pe Alexandru Buia (dacă profesorul Buia n-ar fi murit atât de tânăr, alta ar fi fost soarta tatălui meu, căci el a fost acela care l-a angajat în cercetare la Staţiunea Experimentală de la Preajba, de lângă Târgu-Jiu, staţiune custodită de Universitatea din Craiova, tot el şi cel care i-a permis să facă parte din echipa care-1 însoţea la botanizat, învăţându-1 tot ce ştia…). De aceea diviniza tatăl meu Ardealul şi, ori de câte ori se întorcea de acolo, era revigorat şi încrezător în destin. Aşa a ajuns profesorul – director de ţară care făcea experimente pe soiuri de porumb de dragul cercetării pure să-şi dorească să atingă alte sfere. Din păcate, personaje îndoielnice profesional şi meschine ca oameni i-au trasat-un alt drum. Iar comoara lăsată moştenire neamului românesc de cei doi mari botanişti pe care el îi venera şi-a pierdut puţin câte puţin din valoare şi, chiar dacă ea nu a fost aruncată direct la groapa de gunoi a istoriei – aşa cum s-a întâmplat deja la noi cu valori de care alte popoare ţin şi cu dinţii – existenţa ei pare deja intrată în derizoriu fără drept de apel şi cu siguranţă fără întoarcere.
Doamna Olga spunea mereu: <A venit turistul, a plecat turistul etc.>. Acum a plecat, a trecut strada, a traversat câmpurile, a dat o tură prin ţară, a aruncat o privire spre Apus, a mers cu avionul, a învăţat ce-i toleranţa şi apoi a considerat că cel mai bun lucru pe care-1 putea face, chiar dacă iubea aşa de mult viaţa, a fost să plece. Să dea colţul. Să închidă un capitol din viaţă, toate capitolele. A suferit, a fost umilit, jignit, a îndurat şi suferinţa şi umilinţa impusă celor dragi, a scris cărţi, dintre care două, <Sanctuarul suferinţei> şi <Prietenii de lângă mine>, de care nu ştiam. A fost un model pentru mine. Ca să fiu egalul lui mi-am dat doctoratul. Am învăţat mereu în viaţă, de la el – întotdeauna. Replicile lui aveau deseori iz de proverb: <Dacă ţi-e frică de lup, nu intri în pădure. Dar tu pierzi!>
N-a îndurat nedreptatea şi a reacţionat vehement ori de câte ori a avut parte de ea. A obţinut totul, absolut totul, prin muncă, n-a avut proptele, nu şi-a întinat onoarea pentru nimic, dar a plătit – şi încă scump – pentru asta! Sfânt şi drăcuşor curios, greu de convins, ironic până la Dumnezeu, a fost o apariţie vizibilă imediat cu ochiul liber, a stârnit dispute, controverse, dar a crezut în el şi în ceilalţi, chiar dacă ei i-au plătit cu moneda trădării şi a nerecunoștinței, că doar e atât de greu să fii om… A fost mereu ca o rană vie…
Îmi pare rău, papa, gândul ăsta mă arde ca un fier încins… Ţi-au furat cărţile, ideile, imaginea publică, nu că ai fi tânjit neapărat după ea, dar era dreptul tău, munca ta de ocnă, erau banii tăi de dascăl amărât cu care ţi-ai plătit omul cu calul pe toată Valea Gilortului… Atâţia ani, câţi i-e greu omului să numere în calendar! Valea unde îmi doresc şi eu să mă odihnesc odată, cândva, întru (ne)murire! Toată copilăria mea stă sub semnul cercetărilor tale, al doctoratului făcut cu râvnă şi caznă – şi financiară -, căci tu ai rămas mereu şi mereu îndrăgostit cu toţi porii sufletului de tainele botanicii, Marea Doamnă pe care ai servit-o cu oarbă supunere, pioşenie absolută şi dragoste fără pată…
A durat patru ani până ce am reuşit să ating foile scrise de el. Apoi, dintr-o dată, pur şi simplu, am deschis manuscrisele, le-am sortat, am hotărât. Profesorul Zaharia, tatăl meu, a scris, printre altele, un roman autobiografic (în manuscris), <Prietenii de lângă mine>, a cărui a doua parte poartă titlul <Sfidarea onoarei>, şi un altul, <Sanctuarul suferinţei>, în tiposcript, cel de care ne ocupăm acum. Alte manuscrise sunt: <Profesoara Ţeapă-Ştie-Tot>, dar şi texte de mai mici dimensiuni – <Din viaţa unui om> ş.a. – care, puse laolaltă, ar putea fi publicate într-un volum de sine stătător.
Editura Economică, aceea care i-a publicat cartea de ecologie şi pe care tatăl meu a ţinut-o la loc de cinste în suflet, îi va publica în curând <Sanctuarul suferinţei> şi cartea de botanică. Norocul a fost că textele celor două cărţi despre care e vorba aici au fost bătute la maşină, iar softul editurii a recunoscut caracterele, problematic va fi textul din <Prietenii de lângă mine>. Va fi cu siguranţă o nucă greu de spart!
Cel mai câştigat şi mai recunoscător cititor al acestei cărţi sunt eu.
Am învăţat multe: să descopăr trăsături de caracter ale unui tată pe care în mod paradoxal nu l-am cunoscut niciodată aşa de bine ca acum, după. Să mă descopăr pe mine şi să-mi explic de unde vin anumite gânduri, impresii, impulsuri. (Nu multă lume are acest noroc, eu l-am primit pe tavă.). Să-mi dau seama pe viu, printr-o subtilă răsturnare de situaţii, de resorturile intime ale psihicului uman. Să văd istoria ştiinţei ca pe o înşiruire de câteva reuşite doar, care au în spate sau se sprijină însă pe multe destine frânte. (Că ele vor fi fost necesare sau mai degrabă nu – aceasta-i deja o altă poveste, hotărâtă nu întotdeauna de oameni, ci mai cu seamă de acel <ceva> dincolo de sau mai presus de ei). Să învăţ că nu trebuie să dau înapoi. Că, într-un fel sau altul, fiecare va da socoteală şi va plăti tributul fântânii, atunci când şi dacă îi va veni sorocul în astă viaţă.
Trebuie să ai mult simţ al umorului ca să vezi, să simţi tot ce s-a scris aici. Eu am râs şi am plâns, de fiecare dată cu lacrimi. Trebuie să fii un bun creştin, ca să poţi ierta. Papa a iertat spre final tot ce i s-a întâmplat. Cred că a plecat împăcat. De un lucru sunt sigură acum: Niciodată nu a avut timp să se plictisească. A trăit mereu „în priză”. A fost un spirit viu, mereu în alertă de gradul întâi. Aşa se şi explică scenele povestite cu lux de amănunte, dar mai ales cu umor.
Grevate pe fondul orânduirii socialiste din România acelor ani, <etern umanul>, <etern femininul> au fost surprinse de autor în ipostaze groteşti, atinse câteodată şi de o explicabilă undă de trivialitate. Registrul semantic însuşi pare să se plieze pe fiecare din situațiile create. Există în acest roman autobiografic o alăturare de limbaj de lemn caracteristic acelei epoci combinat cu unul rafinat, dictat de cele mai multe ori de sondarea straturilor psihicului uman. În paralel cu acea orânduire şi cu ce a presupus ea s-a desfăşurat cotidianul lipsurilor, al inechităţilor depăşite cu umor atunci când se putea. Pentru că a şi durut, uneori nemeritat de tare.
În cartea asta există de toate: chipuri creionate cu umor şi duioşie, partis pris-uri şi răbufniri uneori ciudate, privite din afară, tot aşa cum există şi pasaje de o gingăşie rară, în care sunt prezentate florile, natura, dar şi tot ce ţine de acestea. Tonul devine uşor emfatic, el capătă noi modulaţii când autorul descrie flora. Relaţia dintre ei este una simbiotică, ea este aceea care îi dictează nu doar autorului, ci şi cititorului explozia de lumină lăuntrică, bucuria pură, necontrafăcută. Mesajul e mereu acelaşi: tot ceea ce ne înconjoară este darul pe care Dumnezeu l-a făcut oamenilor. Doar că aceştia nu ştiu să-l preţuiască. Este una din lecţiile acestei cărţi, care nu întâmplător se numeşte aşa.
Sanctuarul suferinţei a fost şi este sufletul şi în sufletul unui OM. E drumul Sinelui: în spirală, ducând cu fiecare încercare a vieţii spre alt nivel, mereu mai sus. E şi viaţa care doare. E şi lumea din jur, cea a oamenilor: dură, falsă, nedreaptă, necruţătoare; cea a vieţuitoarelor: pură, frumoasă, dătătoare de energie. Este şi acesta un clişeu, dar al privitorului. Cel ce se află în miez nu are timp să vadă, căci vâltoarea îl smulge şi nu-i dă răgaz. Când ajunge, în sfârşit, să poposească, viaţa lui, el însuşi va fi fost. Doar că uneori, atunci când şi doar dacă Dumnezeu îl iubeşte, el reuşeşte să transmită lecţia lui de viaţă, de omenie celorlalţi.
Mihaela I. Zaharia
Bucureşti/Vidin/Marbach am Neckar, 2014-2015
Notă: Mihaela I. Zaharia a fost profesoara de limba și literatura germană a fetiței mele, Voicu Elena – Ștefania, la Universitatea din București, fiica marelui botanist Ilie C. Zaharia, fost profesor de biologie la Școala Albeni (1955 – 1963).
Prof. Teodor Voicu
