Unul taie „o gârniţă”, altul … „un cer”! Din păcate, aici nu e vorba doar de plantele luate ca atare, ci şi de bucata de cer albastru de care răspunde fiecare dintre noi în parte în faţa eternităţii. Şi, pentru că pe Pământ suntem atât de mulţi, e vorba doar de un loc micuţ, gingaş, şi totuşi atât de fragil! Nu ar fi nevoie de un pas mare, pe când orice gest neînsemnat poate aduce pierderi iremediabile care ne vor privi pe toţi în curând.
Această carte este povestea vieţii plantelor, de fapt a vieţuitoarelor şi a relaţiilor lor cu omul. Care, din nefericire pentru prezentul şi viitorul naţiei, nu a mai fost şi nu mai e om de o bună bucată de timp, parţial şi pentru că a pierdut o parte consistentă din legătura lui aproape simbiotică cu natura. Acesta continuă cu păguboasă încăpăţânare să trateze superficial şi cu lipsă de respect, aproape cu ură rasa umană şi viitorul ei din ce în ce mai nesigur şi fragilizează cu inconştienţă un echilibru devenit precar între om şi lumea plantelor şi aceea a animalelor.
Cartea Prof. dr. Ilie C. Zaharia este o chemare la normalitatea pierdută – cel puţin aşa poate fi văzută ea astăzi, căci ea nu este una de botanică pură, este lecţie de viaţă, studiu implicit de ecologie şi semnal de alarmă, iar noi ar trebui să-l înţelegem ca atare până nu este prea târziu. Comoara numită „Planeta Albastră” trebuie salvată! De ce? Răspunsul se găseşte în carte:
<Scuzaţi-mă, dragi pământeni: planeta noastră a devenit un biet gogoloi batjocorit de voi. În curând, gogolomanii vor trăi în cuşti ermetic închise, cu măşti de gaze pe figură; aerul şi apa se vor vinde numai la butelie, iar plantele vor arăta ca Moş Gerilă din poveştile comuniste! Acesta este viitorul omenirii actuale. Doamne, iartă-i pentru ce au făcut!>.
Autorul crede şi că <plantele sunt sanctuarul credinţei lumii creştine, fiind chemate să susţină viaţa oamenilor, nu s-o distrugă!>
Vieţuitoarele naturii şi oamenii sunt supuşi aceloraşi legi ale măririi părelnice, ce durează o clipă de rătăcire. Este aceasta şi o parodiere a relaţiilor interumane într-o epocă bizară, pe care posteritatea o va aşeza cu siguranţă acolo unde îi este locul: în zona cenuşie a istoriei noastre. Autorul vorbeşte de „năzbâtiile aşa-zişilor oameni de ştiinţă, chipurile puşi în slujba agriculturii”, care, din păcate, au supraviețuit regimului de tristă amintire şi au crezut că, dacă l-au înlocuit pe <sînt> cu <sunt>, au rezolvat totul. Mai există însă şi trimiteri evazive la România de azi şi indirect şi la precaritatea şi subţirimea gândirii ştiinţifice a multora dintre aşa-zişii „oameni de ştiinţă” care au făcut de prea multe ori de-a lungul ultimelor decenii ca multe din realităţile noastre să semene cu un simulacru.
Autorul diferenţiază între om şi animal/plantă, comparaţie care se dovedeşte a fi net în favoarea celor din urmă, iar un atare lucru nu are de ce să ne mai mire! Cu atât mai mult, cu cât convieţuirea om-plantă-animal a devenit în timp problematică, şi asta pentru că omul nu respectă teritoriul celorlalţi, de orice natură va fi acesta!
Este prezentă aici de la bun început o profesoară, una care se pliază pe cerinţele înţelepţilor arabi privind profilul dascălului cu o mie de ani în urmă şi care răspândeşte în jur încredere şi un sentiment de siguranţă care face bine. Portretul Profesoarei – Ţeapă este unul complex. „Doamna” e mână de fier – şi nu neapărat una în mănuşă de catifea! E o plantă rezistentă, plină de viaţă, iar ca şef e autoritară, are „sânge bărbătesc şi blândeţe feminină”, dar are şi conştiinţa propriilor limite. Le cere mult celor din jur, dar mai ales sieşi, dă şi mai mult, are privire de ansamblu şi orchestrează cu dibăcie aşezarea valorilor la o scală reală, corectă, impunătoare prin simplitate şi onestitate. Profesoara are drept de decizie şi uzează de el. Duritatea ei voită face parte din procesul educaţional pe care-l înţelege din interior şi în toată profunzimea lui. „Doamna”, „Marea Doamnă”, „Profesoara – Ţeapă” – cum o numeşte autorul cu nedisimulată admiraţie – are calităţi incontestabile de lider. Ea reuşeşte să organizeze un examen serios în vremuri nesigure, care să pună în valoare virtuţile florei şi parţial şi pe cele ale faunei. Tot ea stabileşte o comisie (formată după o triere riguroasă din „Urechilă” şi din „Domnişoara Ve”, în cadrul căreia „Urechilă” e şi purtător de cuvânt). E vorba de „buni specialişti”, „cinstiţi, devotaţi şi hotărâţi în tot ceea ce fac”, absolvenţi ai Universităţii „Codrii Vlăsiei” şi cu dimensiuni care să n-o pună în umbră tocmai pe ea, organizatoarea, preşedinta comisiei (citiţi vă rog cu emfază!). Aici intervine ironia fină manifestată cu reţinere de autor, dar care devine tocmai prin asta cu atât mai spumoasă, mai debordantă.
Evenimentul cu pricina are loc în Câmpia Soarelui, în zona Băileşti – Pleniţa, iar condiţiile: vânt, ploaie, soare <sunt oferite de bunul Dumnezeu>. Când preşedinta comisiei îşi dă seama că a scăpat din vedere tocmai secretariatul tehnic, problema se rezolvă rapid, iar locurile vacante sunt ocupate de urzică şi de rochiţa-rândunicii. Sarcinile de „protocoool” reprezintă trimiteri evidente la realităţi comuniste şi la situaţii hazlii din perioada comunistă narate savuros de autor în romanul autobiografic Sanctuarul suferinţei – şi acesta o adevărată lecţie de viaţă, marcată de chinul şi de gustul amar al eşecului nemeritat, dar mai ales de explozia bucuriei de a trăi -, în curs de publicare la aceeaşi editură.
Ca să poată fi examinate, plantele sunt aşezate la un loc, în funcţie de asemănările dintre ele. Sistemul de clasificare al plantelor, apariţia acestora şi evoluţia lor de la structuri simple la adevărate opere de artă ale naturii sunt tot atâtea pietre de hotar ale cărţii de faţă.
Autorul face o analiză a vieţuitoarelor, una care merge de multe ori în sincronie, dar şi-n diacronie, adică urmărind şi scara evolutivă care a determinat schimbările suferite în timp de multe dintre ele. Cartea aceasta reprezintă un demers transdisciplinar în formă accesibilă – oricât de paradoxal ar părea acest lucru -, unde accentele de medicină naturistă – şi nu numai – vin din ştiinţa autorului despre întrebuinţările acestor plante, ştiinţă dobândită în lumea satului românesc şi în Gorjul copilăriei.
Denumirile ştiinţifice şi realităţile din lumea vie sunt explicate clar şi pe înţelesul tuturor. Felul în care sunt prezentate plantele e simplu, dar nu simplist, are claritate şi consecvenţă, denotă înţelegere şi empatie.
Este o lume extrem de vie, de fascinantă. Nu e de mirare că în cartea aceasta la care te gândeşti ca la una seacă, aşa cum sunt cele mai multe cărţi de ştiinţe, există poeticitate şi multă poezie, aşa cum reiese din citate de tipul:
<Pe imensa Câmpie a Soarelui, se pierdeau în zare lanurile de grâu şi de porumb precum apele mărilor liniştite. Numai vântul mai sparge liniştea care domină câmpia, înlătură boarea sufocantă şi orchestrează unduirea lanurilor cultivate cu cereale.>;
<Dragostea, iubirea şi idealurile sfârşesc în ţărână, iar uitarea dă vieţii o nouă viaţă. În numele acestei vieţi care nu are preţ trebuie să lăsăm ceva bun în urma noastră>;
<Spectacolul apariţiei altor plante este apanajul acestei lumi vegetale neobosite, al ciclului biologic cu mers de metronom, de la sublim la infern, dar reluat de fiecare dată cu şi mai multă intensitate. Dacă plantele îşi menţin prosperitatea şi frumuseţea lor, noi, oamenii, cunoaştem o singură perioadă fastă – tinereţea – care ne duce cu paşi repezi spre bătrâneţe şi moarte. Aceasta să fie diferenţa dintre oameni şi plante şi pedeapsa acestora din urmă de a se juca mereu cu a fi şi a nu fi?>.
Există şi scene de gingăşie precum actul de dragoste de la alga „mătasea broaştei”:
<Magnific mi se pare actul de dragoste de la alga mătasea broaştei, când două dintre firișoarele acestei alee se așază unul în fata celuilalt, ca doi parteneri de viață. Dintre toate celulele, numai două joacă rolul divin de a asigura supraviețuirea pe timpul iernii. Aceste celule curtezane își trimit prin membranele celulare nişte prelungiri ca nişte „buze” şi, după ce ele se „sărută”, se formează un canal de comunicare, care le uneşte pentru un timp. Întregul conţinut al uneia dintre celule, care devine celulă bărbătească, trece prin canal şi se împreunează cu celula primitoare, zisă „celula feminină”. După contopirea celor două celule, se formează aşa-zisul „zigot” de formă sferică, ca o mărgică, ce se acoperă apoi cu un înveliş rezistent de culoare brună sau roşiatică […]. Această „ispravă” apare pentru prima dată la alga mătasea broaştei, fiind considerată ca prima formă de înmulţire sexuată la plante>.
Interesantă este şi trecerea aproape imperceptibilă de la un povestitor la persoana I şi la puterea <n> ales din lumea plantelor şi a animalelor la unul uman (membrii comisiei sunt personificaţi), care culmină cu Eul autorului şi implicit cu cel al cititorului, familiarizat deja de acum cu textul ce se ghiceşte în spatele celui propriu-zis. Ca şi în literatură, şi aici cititorul devine parte intrinsecă a cărţii, dacă e să dăm crezare esteticii receptării.
Indiferent de ce s-ar mai putea spune aici, un lucru e sigur: Nu suntem nici mai buni, nici mai răi. Toţi avem limite. Iar cel care scria în cartea lui de Botanică pentru mici şi mari că: <Nu ai voie să spui niciodată că cineva nu ştie nimic sau că le ştie pe toate>, avea să noteze pe 3 ianuarie 2007:
<Această carte este povestea vieţii mele. Ea a venit la bătrâneţe ca rod al înţelepciunii, al regretelor şi mai ales al neîmplinirilor.
Duşmanilor mei, nu puţini la număr, le-am demonstrat că titlurile academice, deşi n-am fost lipsit de această onoare, nu le-au putut aduce consacrarea fără muncă, fără credinţa în Dumnezeu, fără harul sfânt zămislit în fiinţa umană. Mulţi dintre ei au plecat demult în lumea cealaltă şi-mi pare rău că n-au trăit să vadă cum omul hulit şi înlăturat din Universitatea Craiova a avut tăria de a-şi dărui întreaga fiinţă ştiinţei şi semenilor săi.
Nu puteam să neglijez copiii, tot ce avem mai sfânt pe acest pământ, fără să nu le las această carte sfântă.
Dragii mei copii,
Voi mi-aţi redat tinereţea după vârsta de 42 de ani şi mi-aţi deschis drumul prin sinceritatea şi copilăria voastră spre credinţă.
Doresc să aduc prima mea împăcare cu bunul Dumnezeu, Creatorul acestui Univers, căruia îi aparţinem şi noi, după legi numai de El ştiute.
Şi mai vreau ceva: Să recunoaştem sincer existenţa Forţei Divine care guvernează întreaga lume actuală.
În noaptea de 28-29 decembrie 2005, în somn, cineva mi-a spus: <Să faci ilustraţia cărţii tale de botanică folosind scene biblice cu Creatorul Universului, Bunul Dumnezeu, cu fiul Său Iisus Hristos.> Doamne, ce idee minunată! Cum este posibil ca tocmai eu să fiu persoana care va realiza această poruncă Divină?
Nici de data aceasta nu voi renunţa să-mi fac datoria, indiferent de oprobriul <savanţilor> români şi al altor persoane. După definitivarea manuscrisului Profesoara Ţeapă – Ştie – Tot sunt pregătit să mă duc cu bucurie la bunul Dumnezeu, Căruia I-am mulţumit toată viaţa pentru protecţia Sa, pentru că m-a salvat din ghearele comuniştilor. Doresc ca fiica, Mihaela, să-mi aprecieze eforturile făcute în viaţă şi să-mi publice această carte conform dorinţelor mele. >
Ilustrațiile despre care e vorba aici n-au mai apucat să fie gata, au fost doar încercări chinuite care dor când sunt privite. Ne-am dondănit de multe ori pe tema acestui episod mistic şi am avut de gând să nu ţin seama de el, voiam să scriu o postfaţă îndreptată şi spre alte lumi, însoţită de scuzele de rigoare, pe care le-am fi înţeles doar eu şi el. Dar ştiu acum că trebuie să ne respectăm, respectându-i pe alţii. După cum cred cu tărie nezdruncinată că Prof. dr. Ilie C. Zaharia şi-a câştigat prin multă muncă, onestitate şi verticalitate fără pată respectul pe acest Pământ! El pare să ilustreze exemplar spusele lui François Rabelais: <Ştiinţă fără conştiinţă nu e decât ruina sufletului.>
Mihaela I. Zaharia Bucureşti, aprilie 2015
Notă: Mihaela I. Zaharia a fost profesoara de limba și literatura română a fetiței mele, Voicu T. Elena Ștefania. O adevărată profesoară ce a avut un cult și un model în tatăl dânsei, prof.dr. Ilie C. Zaharia (1932 – 2000).
Prof. pensionar, Teodor Voicu
