Adrian Ionescu, (un alter ego al scriitorului Pompiliu Marcea) protagonistul romanului, publicist și profesor din București, se-n bolnaveşte de o eczemă fiind tratat mai întâi la un mare spital bucureștean, prilej de a-și aminti și evocă unele momente importante din copilărie apoi din adolescență și maturitate și de a se autoanaliză. În spital face cunoștință cu alți pacienți: un filozof, un ofițer, un preot, cu care discuta, fără pretențîi de soluționare, tot felul de probleme, mai ales de ordin filozofic, literar, etc. Un loc aparte îl ocupă întâlnirile și discuțiile cu personalul medical, în special cu doctorul Tudor Dincă, vechi cunoscut, o eminența în profesie și un spirit de mare vivacitate dialectica. De altminteri romanul aducând cu Der Zauberberg (Muntele vrăjit) romanul filozofic al scriitorului german Thomas Mann, este dedicat „oamenilor în halate albe”.
Cei patru pacienți, împreună cu doctorul evocă apropiați, rude, cunoscuți, cu totală degajare,în spiritul taclalelor gratuite. Se conturează în jurul lor oameni obișnuiți, dar și personaje ieșite din serie, prin caracterul exemplar, între care profesoară de română, Mirela Volvoreanu, un personaj criptat, sub numele căreia nu știm cine se ascunde.. Prin destinul ei și al perechi Gelu-Marlen romanul dobândește și o dimensiune erotică. Un eros adeseori grav,dramatic. Unele portrete: ale unui poet, unor universitari, sunt conturate cu ironie și discreție satirică. Protagonistul nu reușește să se vindece, singură soluție rămânând un tratament la sanatoriul Helios din Galapagos,celebru în toată lumea, unde era director un fost coleg și prieten al doctorului Dincă,doctorul Aurelian Flondor. Astfel ajunge Adrian Ionescu în spațiul sudamerican. Face cunoștință în afară lui Flondor, o somitate medicală mondială „zeul de la Helios”, cu oameni ai locurilor, pacienți sau medici,între care se impune,dominând partea a două a cărțîi,publicistul,diplomatul și profesorul Rinaldo Jesus (un alter ego al scriitorului). Discuțiile cu el, dar mai ales jurnalul pe care-l trimite foștilor prieteni de suferință, după ieșirea să din spital ocupă o mare parte a romanului. Este eroul adevărat al cărțîi prin simțul demnității, patriotismul adânc, militantismul viu,spiritul de sacrificiu, convingerile socialiste. Jesus este, la cei 40 de ani,reprezentantul generației de intelectuali promovată de noul lider al Galapagosului, caracterizată printr-o mentalitate nouă, nedogmatica și vizionară. Modelul acestei generații este, fără îndoială, Nicolas Julio Rodriguez.
Rinaldo Jesus se implică în marile probleme ale patriei sale luând apărarea celui mai mare filozof și poet al țării,atacat de unii compatrioți de origine haveză. Havezii, popor vechi că și aztecii, perfect asimilați astăzi și devotați total patriei adoptive,au parcurs, cum era și firesc,cu circa 2 secole în urmă,un proces de adaptare și integrare în universul și spiritualitatea galapagos. Episodul conflictului lui Rinaldo Jesus cu un singur havez, Antonio Rolandes-Parlo,(alias rabinul șef Moses Rosen) în conflictul privindu-l pe poetul național Ermilio Costă (alis Mihai Eminescu) este descris cu amănunțime, cu descrieri de fapte, întâmplări și personaje criptate dar veridice, ale vremurilor trăite. Rinaldo Jesus intervine,de asemenea,în stilul sau de o absolută integritate civică într-un alt conflict cu prilejul comiterii unor grave ingerințe în cultură țării sale (episodul apariției articolului „Cu foarfecele împotriva adevărului”, publicat în România literară în mai 1983,prin care Pompiliu Marcea răspunde ferm și hotărât articolului „ Cu pumnii împotriva istoriei”, semnat în revista literară moscovită „Literaturnaia Gazeta” de un pubicist sovietic împotriva romanului „ umnul și palmă” al lui Dumitru Popescu cu intenția de discreditare nu numai a cărții, ci și a valorilor culturale și naționale românești ).
Pompiliu Marcea s-a angajat atunci într-o polemică deschisă nu numai între principalele reviste literare din București și Moscova,ci chiar între cele două țări.
Articolul a trezit un ecou uriaș în rândul opiniei publice românești, nu numai în cadrul lumii literare sau culturale din țară, ci și pentru posturile de radio străine care aveau emisiuni în limba română (radio Libertad –alias Europa Liberă”, exceptând firește, „Radio Moscova”). Ceea ce nu se știe este că în urmă celor două mari conflicte literare ale epocii , Pompiliu Marcea a fost supus unui șir de amenințări telefonice acasă și la facultate de către persoane „neidentificate” într-un climat de presiune continuă, sesizat și de rude sau prieteni ai familiei,care au fost uneori martori la astfel de momente intimidante. Persoane „neidentificate” nici de organe ale statului român, cu atât mai puțîn de familie…
Destinul personajului (în final persistă o ambiguitate premeditată privind sfârșitul sau) este strîns legat de însăși destinul vitreg, al propriului popor ,mic (5 milioane de locuitori) înconjurat de imperii puternice: parsii, nordicii, varezii. Personajul este complex, existența să nu se reduce la aspectele strict civice, el trăiește intens, mai întâi pe plan intelectual dar și pe alte planuri,erotic de pildă și dragostea să pentru Roză Kerr, haveză de origine,devenită soție,care are un sfârșit tragic, constituie episodul erotic cel mai emoționant din întregul român.
Un loc central îl ocupă în carte, noul conducător al Galapagosului socialist, Nicolas Julio Rodriguez. Contestat de unii, adorat de cei mai mulți, dobandind o prestanța extraordinară peste hotare,deși conduce o țară mică „El Prezidente”, venit în politică mondială cu aproape două decenii în urmă,s-a impus, de la început, deși era tânăr (45 de ani) că o adevărată forță spirituală a lumii contemporane, instituind, în relațiile internaționale, cu vecinii puternici, cu cei puternici și îndepărtați, cu toată lumea de atunci, o nouă ordine și o nouă mentalitate internațională, într-o asemenea măsură încât nu există conflict ,litigiu,neînțelegere care să nu treacă prin Galapagos.
Rodiriguez demonstrează, prin personalitatea-i puternică că o țară mică, fără forță economică și militară se poate afirmă prin valorile ei spirituale. Acesta este de fapt, nucleul ideologic iradiant al romanului Pacient în Galapagos. Sunt de asemenea, prezenți și alți oameni din Galapagos, cu care pacientul din România vine în contact: savantul Stefano Cincinatti, doctoriță Andrada Jordan, negresă, țărancă Laura Dominguez „frumusețe primordială” (pe care o cunoaștem prin jurnalul lui Rinaldo Jesus) literatul Georgio Calderon, Diano Croce, personalitate politică dar și literat, țăranul Alonso Jesus tatăl protagonistului,toți prezentați cu o mare prețuire. Un loc privilegiat îl ocupă filozoful și poetul național Ermilio Costă,unul din marii gânditori și poeți ai lumii,model de artist și cetățean,de patriot,și om. Există firește și personaje negative: doi critici de artă, un pseudoscriitor ajuns în înalte fotolii, doi ofițeri de poliție,un bătrân și ruginit publicist, o „grizeta„ de la Helios. Cea mai mare parte a diviziunii a două a romanului o consacră discuțiilor uneori foarte dure de ordin mai ales filozofic,sociologic și politic,dominate de doctorul Flondor,contrat însă puternic de Rinaldo Jesus și Adrian Ionescu. Protagoniștii s-au înțeles să nu se menajeze,să procedeze cu desăvârșită loialitate. Se aduc în discuție și alte mentalități,ale altor popoare,englezi,ruși,americani,evrei, arabi,într-un spirit de totală comprehensiune și prețuire umană. Adrian Ionescu se vindecă, revine în țară după 2 ani de sanatoriu. E surprins de schimbările, aproape incredibile ale peisajului exterior ,de construcțiile monumentale apărute în locuri altădată insalubre (București este printre puținele metropole ale lumii unde eroului i se pare că, practic,nimeni nu mai locuiește în condiții de promiscuitate,ceea ce este aproape incredibil) de elegantă și semeția oamenilor de frumusețea femeilor. Dar viziunea nu e deloc idilică, se pot observă încă multe, inerente, neajunsuri, iar breaslă literaților îi lasă, prin comportarea unor colegi, un gust amar, tristețe. În finalul romanului, doctorul Flondor, emigrant, își recâștiga Patria, împreună cu o altă emigrantă, Delia Cristian, o frumusețe rară, care-i devenise soție,în împrejurări mai degrabă sugerate decât explicate. Cu această ocazie ,Adrian Ionescu obține dezlegarea misterului privitor la „moartea” lui Jesus.
Cartea se termină cu întrebarea lui Adrian Ionescu ( literatul din prima parte a cărțîi), adresată doctorului Flondor :
Ascultă doctore ,ce-i cu Rinaldo? Adică ce versiune e adevărată?
Asasinat? Sinucidere? Crimă fratricidă?
Toată lumea vorbește, astăzi, sibilinic. Încerc să pricep.
Această este ultima propoziție a romanului..!!!!???
Român prin excelență reflexiv (nu există aproape nici o descriere deși titlul ar putea trimite la exotisme) angajind dezbateri și dialoguri ale perioadei ( faptele se petrec între 1980-1983) nelipsit de episoade și fragmente satirice ori umoristice, cu numeroase pagini erotice, Pacient în Galapagos constituie ,în substanță să, o pledoarie pasionantă pentru marile idei contemporane ale epocii: echitate, adevăr, frumusețe morală, eroism,solidaritate umană,libertate de gândire, respectul oamenilor și valorilor indiferent din ce parte a globului provin, indiferent de suprafață geografică, de forță economică sau militară a țărilor lumii de ieri și de azi. Ideea fundamentală, ce se degajă din text este aceea ,anticipată deja, că orice popor merită prețuire, respect și admirație în funcție de valorile ce le produce și care sunt, în primul rând, cele ale forței spirituale.
Cartea se constituie, în cele din urmă, într-un elogiu adus acestor popoare și acestor valori. Mai este vreun dubiu asupra valorii umane, a patrotismului dus pînă la martiraj al lui Pompiliu Marcea pentru valorile naționale cel care nu și-a găsit loc în Istoria literaturii române a criticului literar Nicolae Manolescu, ani mulți președinte al Uniunii Scriitorilor, că și în prezent.
Personajele sunt în general criptate, unele ușor de descifrat altele mai greu.
În ultimii ani de viață o mare dezamăgire i-a produs un foarte bun prieten și coleg de catedră, „Cliron de Andaluzia”, un nume foarte „exotic”, departe de a fi descifrat, dar pe care eu l-am decriptat.
Romanul „Pacient în Galapagos” scris în anii din urmă ai scriitorului mai precis în anul 1983, este un român cu subiect deopotrivă românesc și exotic despre care știau mai mult cei apropiați.
Pacient în Galapagos este o scriere-mărturisire, oarecum terapeutică, incifrand o experiență de viață menită a-i explică personalitatea fermă și multe din întâmplările/atitudinile viețîi, așadar e o scriere cu valoare testamentară, iată de ce ea este unică în bibliografia lui Pompiliu Marcea– remarcă îi aparține istoricului literar, prof. Zenovie Carlugea în studiul introductiv al cărții. Romanul este o carte de ficțiune pentru cititorul neavizat,dar, pentru cei care l-au cunoscut pe Pompiliu Marcea și au fost implicați în viață lui, este o scriere autobiografică – remarcă îi aparține în totalitate fiicei scriitorului Corina MARCEA MILLO – medic în UȘA-Washington DC. Subscriu în totalitate la cele spuse de verișoara noastră, că nepot al scriitorului, că cel care tocmai în această perioada, în ultimii ani ai existenței sale că o sumbră premoniție l-am vizitat de mai multe ori acasă și la spital pe unchiul meu Pompiliu Marcea. E de necrezut cum cartea a anticipat posibilitățile sfârșitului lui Rinaldo Jesus, personaj esențial în român și un alter ego a lui Pompiliu Marcea, într-un mod care, 2-3 ani mai târziu, a transformat ficțiunea în realitate. Romanul, de peste 300 de pagini, scris într-un format al literelor cu fonturi mici care ușor putea ajunge la 600 de pagini cu un format mai mare al literelor, este un român mai greu de înțeles la început,ușor filozofic, dar odată intrat în substanță lui, devine incitant și nu-l vei lasă din mâna pînă nu îl vei termină de citit. Trebuie remarcat faptul că apariția romanului nu-i mai găsește în viață, din nefericire, pe mulți dintre colegii de breaslă și de catedră ai lui Pompiliu Marcea de la Facultatea de Limba și literatură română.
Sunt scriitori ai generației lui Pompiliu Marcea apropiați acestuia care puteau să spună mai multe astăzi. Din păcate aceștia nu mai sunt.
Scriitori că Eugen Simion, D.R. Popescu, Valeriu Râpeanu, Ștefan Cazimir –„ amintiți în român „ s-au prăpădit în anii din urmă, de dată recentă.
Articol, doresc să se constituie într-un îndemn adresat cititorilor ziarului nostru de suflet, cadrelor didactice de limba și literatură română și nu numai, de a procura și citi romanul unui scriitor gorjean de rezonanță națională, un pandur al literelor românești.
Doresc de asemenea că articolul să însemne și un omagiu adus unchiului nostru care, în această luna mai precis pe 27 martie se împlinesc 38 de ani de la trecerea lui în neființă.
Mircea Ganea –nepotul scriitorului
