La data de 20 octombrie 1928 se naște prof. univ. dr. Pompiliu Marcea, critic și istoric literar, romancier, scriitor și publicist. A urmat anii de școală în perioada 1935-1954, șapte ani școala primară în satul natal Colibași-Gorj, opt ani Școala Normală din Târgu Jiu și patru ani Universitatea București. Pe parcursul celor 19 ani de studii, Pompiliu Marcea a fost numai premiant, situându-se numai pe primul loc. La examenele de admitere atât la Școala Normală, cât și la Universitate a fost primul admis, a terminat ca șef de promoție atât Școala Normală, cât și Universitatea, a avut bursă republicană și a terminat cu diplomă de merit Universitatea București. A fost remarcat din anul trei de facultate de marele prof. univ. Tudor Vianu, care i-a propus să devină preparatorul său. A urcat toate treptele ierarhiei universitare până la gradul de profesor și, în anul 1968, și-a luat gradul de doctor în filologie într-un mod remarcabil, așa cum spunea Constantin Ciopraga, președintele comisiei fiind acad. Șerban Cioculescu. Timp de peste 30 de ani a predat la Universitatea București și la prestigioase universități din Europa, Sorbona din Franța și Koln, Bonn, Aachen și Dusseldorf din Germania. Concomitent cu munca la catedră, Pompiliu Marcea a scris 15 cărți, una fiind un roman intitulat ”Pacient în Galapagos” ce nu a putut fi publicat înainte de anul 1985, fiind interzis de regimul comunist. A debutat cu monografia Alexandru Sahia, Bucureşti, 1961, urmată de Ioan Slavici, Bucureşti, 1965, prima monografie dedicată acestui ”mare clasic” al literaturii române (ed. II, revăzută şi completată, 1968; ed. III, Timişoara, 1978; versiune franceză, 1967), şi ”Convorbiri literare şi spiritul critic”, Bucureşti, 1972, reeditată, București 1995; Naţional şi universal, antologie cuprinzătoare pe tema specificului national în literatura română, Bucureşti, 1975; cu un sumar ce acoperă, în linii mari, întreaga istorie a dezbaterii ideii de “specific național” în cultura românească – de la Dacia Literară la contribuţii de ultimă oră – antologia tematică Naţonal şi universal îşi demonstrează utilitatea şi oportunitatea -, repunând în circulaţie şi texte mai puţin accesibile la acea vreme, oferind de asemenea, în studiul introductiv, un scurt istoric al problemei în cultura româneasacă; a dat două lucrări despre Mihail Sadoveanu: Lumea operei lui Sadoveanu, Bucureşti, 1976; Umanitatea sadoveniană de la A la Z. Dicţionar de personaje sadoveniene, primul, la noi, de acest fel, Bucureşti, 1977; Lecturi fidele, Bucureşti, 1979; Mihail Sadoveanu 100 de ani de la naştere, Bucureşti, 1980 (versiuni în limba engleză, franceză şi germană, 1980); Varietăţi literare, Craiova, 1982; Concordanţe şi controverse, Bucureşti, 1983; Atitudini critice, Bucureşti, 1985, iar în anul 1995 a fost reeditată de Editura Europa Nova din București, cartea ”Convorbiri literare” și spiritual critic cu prilejul comemorării a 10 ani de la moartea lui Pompiliu Marcea.
A îngrijit şi prefaţat ediţii din I. I. Mironescu (1959), Al. Vlahuţă (1959), Al. Sahia (1960, 1961, 1964, 1971), I. Slavici (1960, 1965, 1970, 1975, 1981, 1987), Gr. Alexandrescu (1961, 1967, 1974), M. Sadoveanu (1961, 1962, 1977, 1981), I. L. Caragiale (1962, 1965), T. Vianu (1971), C. Hogaş (1982, 1986). A primit Premiul ”B. P. Haşdeu” al Academiei Române pe 1965, pentru monografia Ioan Slavici. Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pe 1976, pentru volumul Lumea operei lui Sadoveanu. Referinţe critice: I. D. Bălan, Valori literare,1966; Al. Piru, Varia, II, 1973; F. Firan, De la Macedonski la Arghezi, 1975; Al. George, La sfârşitul lecturii, II, 1978; M. Ungheanu, Lecturi şi rocade, 1978; C. Ciopraga, în Convorbiri literare, nr. 4, 1978; Ş. Cioculescu, Intinerar critic, III, 1979; Gh. Frîncu, în Revista de istorie şi teorie literară, nr. 2, 1979; E. Manu, în România literară, nr. 20, 1980; D. C. Mihăescu, în Luceafărul, nr. 17, 1980; C. Ungureanu, în Orizont, nr. 32, 1981; M. Ungheanu, în Luceafărul, nr.17, 1982; I. D. Bălan, în Contemporanul, nr. 15, 1983; C. Stănescu, în Scînteia, nr. 12676, 1983; M. Ungheanu, în Luceafărul, nr. 19, 1983; V. F. Mihăescu, în Luceafărul, nr. 36, 1984; M. Ungheanu, în Luceafărul, nr. 13, 1985; Z. Sângeorzan, ibidem; A. Silvestri, ibidem; R. Zaharia, ibidem; H. Zalis, în România literară, nr. 14, 1986; A. Silvestri, în Luceafărul, nr. 31,1986; I. D. Bălan, Repere critice,1988.
În planul editării clasicilor, studiile lui Pompiliu Marcea despre Sahia, Slavici, Sadoveanu, Caragiale s.a. îşi găsesc complementul în numeroasele ediţii şcolare şi de popularizare pe care istoricul literar le-a prefaţat.
La începutul anilor 19660, pe când era redactor la Editura pentru Literatură şi, mai apoi, director la Editura pentru Literatură Universală (1964), Pompiliu Marcea şi-a adus o contribuţie însemnată la apariţia unor volume aparţinând lui Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, etc., autori interzişi în acea perioadă, dar şi la apariţia unor volume ale unor scriitori în plină ascensiune literară, precum Nichita Stănescu, Marin Preda şi Augustin Buzura, etc.
În perioada comunistă, odată cu adoptarea legilor de sistematizare rurală și nu numai, Pompiliu Marcea a dat dovadă de foarte mare curaj şi a înaintat mai multe memorii conducerii superioare de partid şi de stat, inclusiv lui Nicolae Ceauşescu prin care cerea încetarea demolării satelor românești, a monumentelor istorice şi a bisericilor, a cerut împroprietărirea ţăranilor cu pământ, s-a opus politicii demografice greşite, căreia i-au căzut pradă mii de femei, s-a opus exportului masiv de produse alimentare, care a dus la anii de criză şi înfometare a poporului român. A dorit eliminarea desfăşurării de munci agricole şi pe şantiere pentru elevi, studenţi şi militari, s-a opus cenzurii şi politicii editoriale greşite, a criticat abuzurile unor activişti politici şi demnitari de stat etc. Pot să spun că, satul lui, Colibaşi, care era propus pentru demolare în acea perioadă, există şi astăzi datorită implicării lui Pompiliu Marcea.
Perioada anilor 1980 – 1985 (anul decesului) a culminat cu dramaticele episoade în jurul volumului IX din ”Opere complete” a lui Eminescu. Unchiul meu, mi-a spus că a intrat într-o luptă ”pe viaţă şi pe moarte” cu şef rabinul Moses Rosen, care susţinea interzicerea apariţiei în librării şi trimiterea la topit a volumului. Atunci, unchiul meu împreună cu alţi colegi de breaslă au luat atitudine dură faţă de rabin şi au transmis mai multe răspunsuri autorităţilor statului pe linie literară, politică, precum şi preşedintelui N. Ceauşescu.
Datorită implicaţilor cazului, cât şi a ameninţărilor primate, toţi s-au retras, spunându-i şi lui să facă acelaşi lucru. Mi-a spus, că a rămas singur şi le-a răspuns că nu va ceda şi va apăra poetul nostru naţional până în ultima clipă a vieţii. Ameninţat fiind şi el cu moartea în diferite moduri, pe stradă, telefonic sau cu bilete pe sub uşă, nu a dat înapoi, continuând lupta cu “cel mai puternic” om din România.
Rabinul susţinea că Eminescu a fost “fascist, rasist, antisemit, dement, pornografic, mincinos, huligan și sifilitic” şi, din această cauză, voia interzicerea volumului care conţine poezii cu caracter antisemit. După lungi şi grele lupte volumul a apărut, dar se pare că preţul plătit a fost însăşi viaţa scriitorului. Toţi cei care s-au implicat în rezolvarea acestui caz, au decedat în condiţii suspecte.
Astfel, rabinul consemnează “caracterul suspect al decesului profesorului şi scriitorului Pompiliu Marcea în cartea sa de memorii, lăsând să se înţeleagă că la mijloc a fost o pedeapsă divină. Pompiliu Marcea a fost găsit înecat în lacul Herăstrău, Ion Lotreanu, a fost găsit spânzurat, iar Alexandru Oprea a fost găsit mort în baie”.
În anul 1983, în articolul “Cu foarfecele împotriva adevărului”, publicat în revista România Literară, Pompiliu Marcea dă un răspuns usturător unui anume critic rus Pimen Buianov care a scris un articol în revista ”Literaturnaia Gazeta” intitulat ”Cu pumnii împotriva istoriei”, împotriva trilogiei scriitorului român Dumitru Popescu, ”Pumnul şi palma”, roman care aborda ficţional relațiile româno-ruse, apărut la editura Eminescu în anii 1980 – 1981 – 1982. “Pimen Buianov, de a cărui activitate de critic – mărturisim – n-am auzit niciodată, reuşeşte o incalificabilă performanţă: el revarsă o cascadă de neadevăruri, invective şi etichetări denigratoare, de o gravitate excepţională, eludează cu desăvîrşire conţinutul de idei şi semnificaţiile romanului şi construieşte după bunul său plac, o imagine falsă, denaturată despre carte, pe care apoi, cu degetul ridicat în sus, mânios şi ameninţător, o combate înverşunat… Este profund reprobabil faptul că asemenea atacuri lipsite de responsabilitate şi onestitate elementară, de natura să împieteze asupra relaţiilor, atât de cordiale, principiale şi tovărăşeşti dintre scriitorii celor două ţări, au putut vedea lumina tiparului. În ceea ce mă priveşte, am considerat totdeauna şi continui să cred cu tărie, că idealul nobil al literaturii este şi va rămîne acela de a sluji şi lumina adevărul vieţii, de a servi bunelor relaţii dintre oameni şi dintre popoare”.
După ce a scris acest articol i-a spus soţiei că, dacă până acum nu s-a făcut cunoscut în lume, de acum încolo va fi, şi, “decât să mor în anonimat, cu un borcan de murături aruncat în cap de la balcon, mai bine mor ca un erou”.
Aceeaşi atitudine dură a luat față de aceeaşi revistă la apariţia romanului ”Delirul” de Marin Preda, în anul 1975.
Pompiliu Marcea se stinge din viață, fiind asasinat la 27 martie 1985. Acesta a fost găsit mort, la ora 11 și 20 de minute, plutind în lacul Herăstrău, cu lovituri puternice la cap și tăieturi în palmă.
Într-un articol intitulat “POMPILU MARCEA – jertfă pe altarul culturii” dascălul său, profesorul Victor Andriţoiu, spunea: ”… Şi i-a venit pieirea prea timpurie fiindcă a îndrăznit într-un articol să ia apărarea romanului ”Pumnul şi palma”, scris de Dumitru Popescu, şi să înfrunte un critic literar din U.R.S.S. Mândria lui de profesor fusese rănită şi a luat atitudine, dând un răspuns vehement, întocmai ca T. Arghezi când a scris pamfletul “Baroane!”. Marcea a dat un răspuns usturător ca o palmă pe obraz, apărând literatura poporului român. Îndrăzneala aceasta a plătit-o cu moartea. Marcea este un erou căzut la datorie şi merită să fie slăvit, fiindcă el rămâne o jertfă pe altarul culturii neamului românesc” (1995).
Așa cum am arătat mai sus, romanul ”PACIENT ÎN GALAPAGOS” a fost scris în perioada ianuarie – noiembrie 1983, fiind interzis spre publicare de cenzura regimului comunist din România anilor ‘80 și a văzut lumina tiparului după aproape 40 de ani, în toamna anului 2022, grație verișoarei mele, fiica scriitorului Corina-Mădălina Marcea, căsătorită Millo. Despre acest roman știam numai noi, membrii familiei, și cei apropiați. Unchiul meu mi-a spus că a încercat de două ori să-l publice în acea perioadă dar cenzura comunistă a refuzat acest lucru până nu va scoate câteva zeci de pagini pentru a putea fi tipărit. El mi-a spus că nu dorește să facă acest lucru și că, probabil, regimul comunist v-a cădea cât de curând și atunci v-a putea publica romanul sau, dacă nu, are destui prieteni și colegi în străinătate și-l va publica acolo. Romanul a apărut la Editura ”Actual”, Cluj-Napoca, format academic, 365 p., ediție îngrijită de Corina-Mădălina Millo; Studiu introductiv de prof. dr. Zenovie Cârlugea, critic literar. Motto-ul romanului ”Pacient în Galapagos” – ”Să nu crezi în poveștile de vitejie ale ostașului care nu le poate pecetlui cu rănile sale” (Nicolae Iorga). În studiul introductiv se spune: ”Spirit integru, tenace, ținând mereu la statutul asumat al modestiei și discreției, de o intransigență sigură pe sine ce nu se negociază cum s-a văzut în confruntarea cu intenția de discreditare și demolare a Poetului național, bătălie culturală câștigată, însă, cu prețul vieții, sfârșind misterios, dar în chip eroic, Pompiliu Marcea a scris în anii din urmă, mai exact în 1983, un roman cu subiect deopotrivă românesc și exotic, ”Pacient în Galapagos”. O asemenea scriere, pentru cine cunoștea pe autor și evenimentele culturale mai recente în care omul de cultură se implicase, totul trimitea, destul de clar ori chiar translucid, la registrul biografic și tumultul anilor ’80, – nu putea fi tipărită în țară. Să precizăm dintr-u început, romanul își plasează acțiunea în lumea medicală, mai exact spus, în mediul sanatorial al unor stabilimente. Desigur, o bună cunoaștere a cadrului în care scriitorul își urmărește personajele ne duce cu gândul la faptul că intenția primară a scriitorului a fost aceea de a da examen la Medicină, dar, precum Alecsandri la Paris, oripilat de disecțiile pe cadavre, tânărul s-a reorientat, dând apoi examen la Filologia bucureșteană, terminată ca ”șef de promoție”, și fiind reținut în cadrul Facultății de Limba și Literatura Română (mai întâi ca preparator sub îndrumarea lui Tudor Vianu, după care va urca toate treptele ierarhiei universitare până la gradul de profesor, șef de catedră, prodecan etc.). ”PACIENT ÎN GALAPAGOS” este o scriere mărturisire, oarecum terapeutică, încifrând o experiență de viață menită a-i explica personalitatea fermă și multe din întâmplările/atitudinile vieții, așadar o scriere cu valoare testamentară, iată de ce este ea unică în biografia lui Pompiliu Marcea, care, la vârstă deja semicentenară, își propunea să abordeze beletristica, mai exact romanul… Autorul era conștient că mesajul romanului său avea un impact imediat, scenariul epic fiind cu atat mai ușor de decodificat cu cât evenimentele la care trimitea biografia unor personaje erau prea apropiate în timp, altfel zis, ecourile lor nu se stinseseră. Sub acest aspect, având în vedere realismul situațiilor și faptelor de viață evocate, ar fi foarte instructiv și pilduitor un studiu special, un fel de ”tablă a numelor”, în care să fie devoalată identitatea fiecărui personaj în parte, criptat de autor, fie cu onomastică românească, fie, mai ales, cu nume din patrimoniu culturii latino-americane. Căci, o spunem cu convingere, Pompiliu Marcea ne-a lăsat această unică scriere documentar-beletristică, în maniera unui ”roman a clef”, cu elemente conexe, ca autobiografie, alegorie, truc narativ (tehnică folosită în teatru și cinema), mărturisindu-se în fața posterității într-un mod ”decent”, decența fiind una din liniile psiho-comportamentale ce-i înnobilează portretul. Multe personaje din preajma profesorului și cărturarului Adrian Ionescu (protagonistul – narator sub identitatea căruia îl găsim pe autor) sau a sud-americanului Rinaldo Jesus (un alter ego, cu nume predestinat, destul de străveziu) sunt recognoscibile. Sunt sigur că mulți care au trăit în apropierea profesorului-scriitor pot identifica, nu cu mult efort, personajele, fie ele și exotice, care populează opera lui Marcea (dar, cum se știe opera literară, în general, asumându-și intrinsec principiul transfigurării estetice, este altceva decât ”copie” a realităților). Este vorba de un text cu caracter complex, de o acută reflexivitate, deopotrivă roman social și de moravuri, erotic, eseistic, filosofic, dar și politic (totul în ”travesty”), de vreme ce avem a face cu întâmplări și evenimente petrecute în anii 1980 ai societății românești (sec. XX),în paralelism tematic cu ceea ce se întâmplă în Republica Socialistă Galapagos, de fapt una și aceeași complexă problematică social-economică și cultural-politică…Scris în perioada ianuarie-noiembrie 1983, romanul ”Pacient în Galapagos” este o scriere ”esopică” și poliedrică în bogata-i cuprindere și semnificație,având ca motto o sentență aparținând marelui istoric și pedagog cultural, atât de prețuit de Pompiliu Marcea, Nicolae Iorga: ”Să nu crezi în poveștile de vitejie ale ostașului care nu le poate pecetlui cu rănile sale”. Cu alte cuvinte, vrea să spună autorul, nu cu ”povești” vom avea a face în lecturarea textului, ci cu fapte scrise cu sânge, cu răni încă nevindecate, aduse în pagină de o conștiință verticală, onestă, moștenită dintr-un neam de ”plugari milenari” de profesorul și literatul Adrian Ionescu, pornit din Colibașii Gorjului ca să-și facă educația dorită și un rost în viață. Recent internat la ”Elias”, acesta își rememorează deseori parcursul greu al vieții, învingând tot felul de greutăți și impedimente grație unei voințe de nezdruncinat de a schimba pentru întâia oară ”sapa-n condei și brazda-n călimară”, cum zicea Arghezi în ”Testamentul” său ”Cuvinte potrivite” (1927): ”- Cred că da, am trecut prin multe, ca elev (la Școala Normală din Târgu Jiu, n.n.) mergeam pe jos 25 de kilometri săptămînal, sâmbăta, pentru că n-aveam bani de tren, am tras cu dinții de carte, eu nu altcineva, ca să fiu printre primii, să am bursă, fără de care nu puteam face față, părinții de-abia puteau sa-mi facă o haină de dimie, iar primii pantofi și primul costum de haine civilizate le-am avut în clasa a șasea, în 1948, când am luat premiul I la un concurs literar pe țară. Îmi aduc și acum aminte tema: Munca în literatură. Premiul I pe țară, mă înțelegi? Eu singur. Nu am niciun chef să-mi împart meritele cu altcineva”. Dintr-un aluat granitic și rămas fidel unor convingeri de nezdruncinat, manifestând un simț de-a dreptul justițiar pentru moștenirea culturală, dezavuând procedeul restituirii trunchiate, manipulatorii, Adrian Ionescu este, în fond, o fibră țărănească autentică, nepervertită, convins, cum spune deseori în roman, că vine dintr-un neam milenar care a reușit să dea, floral, în vârf ”rodul durerii de vecii întregi” și să schimbe pentru prima data ”sapa-n condei și brazda-n călimară”, potrivit asumatei mărturisiri argheziene. Încă din primele rânduri, aflăm că într-un salon al spitalului bucureștean sunt repartizați patru suferinzi, cu varii probleme: un dascăl de filosofie în vârstă ”cu convingeri de poligam” (Niță), un ofițer pensionat (col. Cioran, necruțător cu poetul consătean Emilian Stoica, cunoscut în lumea literară), un preot convins că ”fără religie, omul e fiară” (părintele Veniamin) și naratorul: ”Să mă prezint: Adrian Ionescu, gazetar și profesor de istorie și, și la nevoi,e dacă vreți literat”. Sunt de remarcat confruntările peripatetice, cam electrice, ale spitalizaților amintiți, pe varii teme, romanul deschizându-se pe acest ton înalt al considerațiilor și reflecțiilor pe teme filosofice, religioase aplicabile sau nu la viață.
(Va urma)
ION MARCEA
