Poezia pentru copii a lui Tudor Arghezi (I)

1887

O succintă introducere. O autogenerare a operei
Tudor Arghezi s-a copilărit în poezie, s-a jucat deseori, şi-a iubit fiul, pe Baruţu, şi fiica, pe Miţura. Era fericit în mijlocul familiei, lângă cele două vlăstare şi Paraschiva, mama pruncilor săi. Apoi le-a dedicat cărţi ludice şi nu prea, căci sunt pline de învăţături. Cine neagă această latură a creaţiei lui Tudor Arghezi e un caraghios.
Lectura mea, pe acest domeniu scriitopic, dedicat unui segment inocent de public, însetat de cunoaştere şi totuşi iubitor de libertate, isteţ şi uneori năzdrăvan, şi-a presărat toposurile îndrăgite, extrase dintr-o tematică şi o semantică bipolară (adică pe de o parte în versuri, pe de alta în proză), însă omogenă ca atmosferă şi ca ton direct, cu evidente accente tetradice: pedagogice, didactice, metodice, metodologice.
Când cedând mesajului, adică discursului liric emoţional, când lăsându-mă în voia versurilor ba ficţional-dicţionale ba de-a dreptul surrealiste ori absurde, Tudor Arghezi mi s-a arătat brusc în toată măreţia lui umanist-transfuncţională, deschisă, inepuizabilă, fremătând încă a voioşie, a poftă de a reoriginariza poeticitatea, întorcând-o in illo tempore, unde cuvintele nu şi-au pierdut funcţia mitică şi „sarcina” (încărcătura) magică.
Am oferit studenţilor şi masteranzilor „mostre” de texte prelevate din opera argheziană. Am pledat în faţa lor pentru o reculegere – redundantă la nevoie – a unor sensuri fireşti ori absurde, metaforice ori metonimice, alegorice ori paraboleşti, denotative ori conotative, paradigmatice ori sintagmatice, dar de cele mai multe ori într-o sinteză omogenă, organică, inextricabilă.
Apoi sunt din Gorj din tată-n fiu, iar la Târgu-Cărbuneşti, domnul profesor universitar Ion Mocioi a înfiinţat, cu ajutorul Mitzurei Arghezi, un „Muzeu Tudor Arghezi”, pe care vizitându-l m-am lăsat pătruns de căldura şi amploarea spiritualităţii argheziene. Am înţeles totodată că fie şi numai din solidaritatea intelectuală m-aş putea înscrie pe calea localismului creator – o direcţie atât de profitabilă literaturii române.
Dincolo de toate acestea, Tudor Arghezi reprezintă o constantă fundamentală a reconstrucţiei instrucţiei şi educaţiei în vederea trecerii sistemului de învăţământ tradiţional la cel inventiv, interactiv-integrativ.
Punându-mă la punct cu noutăţile educaţiei – ba şi cu cele ale cercetării – mi-a fost lesne să trec de la teorie la practică şi din bibliotecă în sala de curs.
Un argument motivaţional e intrinsec şi totodată extrinsec, contând şi artistic şi social. Se semnifică pe sine dar semnifică şi vocaţional. Intrigă şi suscită interesul, îndeamnă la dezbatere şi promovează subiacent o capacitate modelatoare, constructivă, perspectivată.
Dacă chiar îl avem în atenţie pe Tudor Arghezi de ce nu l–am studia din ce în ce mai insistent şi cu o mai hotărâtă devoţiune, cu o deloc riscantă îndrăzneală? Dacă tot avem, de la Dânsul, o operă admirabilă, ba comică ba tragică, ba naivă, ba abilitată filosofic (mai ales metafizic) de ce să n-o adaptăm nevoilor didactice de fiecare epocă, vârstă şi deziderat?
Punându-mi aceste întrebări – deocamdată retorice – m-am pierdut şi m-am regăsit, cu fiecare analiză şi aplicaţie la curs+seminar, într-un univers deopotrivă transretoric şi transpoetic, expunând cu prilejul fiecărei lecţii specificitatea şi frumuseţea nesfârşită a poeziei argheziene închinată copilului şi împărăţiei sale de basm şi de poveste.
Ion Barbu îl acuză pe comilitonul său de modernism că face poezii cu inocenţa aplicaţiune spre migală, a unui ceasornicar. Ion Lotreanu apreciază că Tudor Arghezi a trecut şi a rămas în conştiinţa literară drept un fanatic al „ameliorării expresiei până la transparenţă” (Lotreanu, 1975,106).
Ion Barbu îi reproşează lui Tudor Arghezi „aşezarea mozaicală după o foarte primitivă preocupare de culoare”. Poezia argheziană „e – citez – măruntă şi manufacturieră”, „castrată”. „Amănuntul e căutat, opulent şi gros. Dar distribuţia principalelor motive se face conform unei estetice mecanice. Estetica de covoare olteneşti”.
Tocmai din pricina acestor „defecte” poezia argheziană o înţeleg şi copiii când le-o predai la şcoală. E ludică, e năstruşnică, e atractivă, e seducătoare, e ritmică, e naivă şi accesibilă. Până şi schema „e cu totul oarecare” – oftează – vădit invidios pentru succesul la critică al colegului de generaţie, acelaşi autor al „Jocului secund”.
Ce n-a înţeles, în replică la triumful geniului verbal al lui Arghezi, Ion Barbu e desigur provocatoarea prefăcătorie că ar fi un neinstruit meşteşugar al versului. Dimpotrivă, autorul „Cuvintelor potrivite” mimează în poezia pentru copii comportamentul unui copil cu o autenticitate excepţională. Chipurile – sună încă o aşa-zisă „deficienţă” remarcată de Ion Barbu – „Individualitatea, noţională, a cuvântului, nu e topită în aceea fonetică a versului” iar „lexicul…e neglijent, urât”, iar „versul vrea să fie cuvânt pentru el însuşi…”.
Cecitatea lui Ion Barbu ar fi complet inexplicabilă dacă n-aş pune-o în spinarea luptei între două moduri ale lirei oarecum diferite. Pe mine, o afirmaţie că opera pentru copii a lui Arghezi ar fi în perspectivă de izomorfie cu poeziile de manual didactic e profitabilă. O rezumez cu o neascunsă bucurie metodidactică. Poezia lui Arghezi nu rezultă dintr-o tehnică precisă, voluntară, ci dintr-o alta imprecisă, involuntară. „Sunt manifestaţiuni ale jocului numerilor mari” şi al emfazei demonstrative; poemele sale aparţin „genului hibrid, roman analitic în versuri, unde, sub pretext de confidenţă, sinceritate, disociaţie, naivitate poţi ridica orice proză la măsura de aur a lirei”. Iar – spre ciuda lui Barbu – Arghezi a ridicat-o (Barbu, 1984, 152-160).
Atacat – pe bună dreptate de fanii lui T.Arghezi, Ion Barbu îşi redactează un „Prodomo” în care operează distinctiv între reforma lexicală a lui Eminescu şi cea a lui Arghezi, între construcţie şi arta retorică, între perpetuare şi creaţiune etc. (Barbu, 2000, 35-38), idei, de asemenea, valorificate în contextul lucrării de faţă.
Dar să vedem care e părerea lui Eugen Lovinescu despre Tudor Arghezi. Femeia imaculată din „Tu nu eşti frumuseţea” ar fi „copil naiv” căreia poetul nu-i îngână mituri, ci el transcrie o stare poetică şi una onirică într-un limbaj în stare poetică şi simultan în stare de vis. Poetul însuşi are reveria motivantă a reîntoarcerii în paradisul copilăriei. Citez: „Aplec Eternitatea spre tine şi rămân// cu ochii-nchişi în zâmbet, copil abia-nflorit!/ Cu fruntea răsturnată, cu visul risipit/ ca o dantelă scumpă, pe trupu-ţi adormit.” (Arghezi, 1980, I, 88). Acestei tânjiri după copilărie, Gérard Genette îi zice involuţie: „fiecare artă involuând oarecum, printr-o apropiere tot mai mare de propria sa formă pură sau de esenţa ei” (Genette, 1978, 217).
Şi aspiraţia spre o dragoste castă e tot o cantonare în zonă: „Fii ca o apă pură” – o îndeamnă din extazu-i mi(s)tic (Stihuri). În conformitate cu trăsătura fundamentală a poeziei care e metaforă a concretului palpabil/ vizibil/ practic, spiritul nu se mai înalţă spre abstracţie, ci se pogoară în materie (Lovinescu, 1979, 237).
„Jucăriile” argheziene (vezi „Cartea cu jucării”, „Prisaca”, „Făt-Frumos”, „Din Abecedar”, „Drumul cu poveşti”, „Ţara piticilor” etc.) sunt în realitate un microcosm adult. Adultul de la Mărţişor vede un Copil în el însuşi. Poemele-jucărele semnifică întotdeauna ceva, iar acel ceva este întotdeauna pe de-a-ntregul socializat. Aceste „jucării” („jocuri de creion”) prefigurează literalmente universul funcţiilor adulte, pregătesc copilul să le accepte pe toate (Barthes, 1997, 74).
Aspectul didactic al literaturii pentru copii argheziene este de domeniul evidenţei. Ba „Cântarea omului” e o poemă didactică înfăţişând momente din evoluţia omului: descoperirea graiului, ridicarea la verticală.
În „Copilăreşti” Arghezi practică o artă poetică în care imaginează poezia ca o întoarcere în sufletul infantil, cu bucuria jocului prin abandonarea cărţilor mincinoase ce îndepărtează fiinţa vorbitoare-cugetătoare de natură. Apoi urmează, în aceeaşi notă, „Facerea lumii” – un poem cosmogonic tot copilăros. (Arghezi, 1980, 154-164).
Tot cărţi pentru copii – dacă socoţi mai adânc/ atent – sunt şi „Tablete din Ţara de Kuty” (1933), „Cartea cu jucării” (1931), „Ce-ai cu mine, vântule?”, „Pe o palmă de ţărână”, „Cărticica de seară”, „Hore”, „Ochii Maicii Domnului” ş.a. Al.Piru apreciază la Arghezi entuziasmul şi înfiorările lumii din jurul său, consemnând în poeme în proză de o mare gingăşie evenimente din universul domestic, animăluţe extrase dintr-un substrat mitologic antic. Cei şapte iezi sunt „şapte clovni” cu o infinită imaginaţie de tertipuri geniale. Îţi pare rău că, dansând, nu şi-au adus cu ei şi naiul din mitologie (Arghezi, 1970, 254). „Pe o palmă de ţărână” poartă un subtitlu precum „Poveştile boabei şi ale fărâmei” şi conţine – cum consideră prefaţatorul Mircea Tomuş – nişte „bucăţi”, „tablete”, „file de jurnal”, „proze” cu substanţă românescă în stare de virtualitate. Aceste „cronici ale gospodăriei” redau aventura eroului de căutare a noului, tendinţa lui spre cunoaştere trăită ca experienţă de viaţă. Aventura este interioară şi are semnificaţia unei verificări, a unei redescoperiri a lumii, cu emoţia inerentă. Totodată, are valoarea unei descoperiri dintru început pe un teren virgin, ca poezia şi cunoaşterea; reduse la esenţe, acestea au, în adâncuri, acelaşi izvor. Locuită de o mie de miracole neîncetate, viaţa pare un basm etern şi straniu. Scriitorul povesteşte despre împrejurări ale sufletului ca să nu-i piară ontologia. Panteismul arghezian reflectă lumea văzută ca propria sa creaţie, avântul progresiv al emoţiei spre imn celebrează mistica autocreaţiei, „sărbătoarea ouălor cotidiană”.
Această succintă exegeză nu se sfârşeşte oricum, ci în consens cu legea închiderii cercului hermeneutic. De-a lungul procesului artistic, proiectul arghezian se manifestă simultan cu autoconştiinţa şi autocreaţia, ca fiind de fapt autogenerare a operei (Martin, 1987, V-XLIX). Poulet glorifică geometria cercului a cărui formă este cea mai constantă, universală, privilegiată şi serveşte ca principiu de structurare tuturor spiritelor. (Poulet, 1987, 1-2). Identic procedează Tudor Arghezi când reiterează ideea de formă vitală incipientă şi esenţială în linia subţire a unui contur pururi oval şi elogiază forţa creatoare închisă în coaja subţire a oului de găină întocmai ca a duşmanului său, înverşunat, degeaba, Ion Barbu.
Iată cum îşi încheie un exeget ca Mircea Tomuş interpretarea asupra „poveştilor” din „Pe o palmă de ţărână”: „Perspectiva cosmică se instaurează unind infinitul mare cu cel mic, expresiile supreme ale creaţiei în sens pozitiv şi negativ, în elevaţie şi prăbuşire. În acest fel… se aproximează dimensiunile fantastice ale existenţei, străbătute însă instantaneu de raza marilor corespondenţe care scapără viaţă.” (Tomuş, 1970, XX).
Astfel, în basmul, sau romanul, care este, azi, numele nou al basmului (a se citi conform teoriei lui Manolescu, roman corintic), eroul lui Arghezi scoate din sân „tot felul de jucării, pietricele şi scoici, care erau slovele sale de socotit şi gândit”. Şi ce-a putut să iasă? „O altă nouă depănare de caier” „Poetul ţine la cântecele lui, le adună, le apără şi le păstrează, că sună dulce, că vin răguşite” (Arghezi, 1970, 446-451). În acest citat, Arghezi pare să fie adeptul că, la origine, şi muzica şi limbajul aveau esenţe identice.
Arghezi demască stadiul degradat, raţionalizat, intelectualizat al limbajului, decăzut din starea melodică originară. Paralelismul între muzică şi limbajul verbal îl îndeamnă şi pe Rousseau a reconcilia cântecul şi melodia (Rousseau, 1999, 138). Îi continuă demersul, după un veac şi jumătate, T.Arghezi de o manieră genială.
Ion Popescu-Brădiceni
Ileana Bistreanu

Bibliografie:
1. Ion Lotreanu: Analogia Suverană; Edit. Eminescu, Bucureşti, 1975
2. Ion Barbu: Versuri şi proză; ediţie îngrijită şi prefaţă de Dinu Pillat; B.P.T., Edit. Minerva, Bucureşti, 1984
3. Ion Barbu: Opere. I. Versuri; ediţie de M.Coloşenco; prefaţă de Eugen Simion; Edit. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000
4. Tudor Arghezi: Versuri (I); Editura Cartea Românească; ediţie şi postfaţă de G.Pienescu, cu o prefaţă de Ion Caraion; Bucureşti, 1980
5. Gérard Genette: Figuri; selecţie, traducere şi prefaţă de Angela Ion, Irina Mavrodin; Ed. Univers, Bucureşti, 1978
6. Eugen Lovinescu: Critice (II); ediţie îngrijită şi prefaţă de Eugen Simion; B.P.T., Ed. Minerva, Bucureşti, 1979
7. Roland Barthes: Mitologii; trad., pref. şi note de Maria Carpov; Institutul European, Iaşi, 1997
8. Al.Piru: Istoria literaturii române de la începuturi până azi; Ed. Univers, Bucureşti, 1981
9. Georges Poulet: Metamorfozele cercului, trad. de Irina Bădescu, Angela Martin; studiu introductiv de Mircea Martin; Bucureşti, 1987
10. Tudor Arghezi: Ce-ai cu mine, vântule?/ Pe o palmă de ţărână. Proze; pref. de Mircea Tomuş; ediţie de G.Pienescu; Edit Minerva, Bucureşti, B.P.T., 1970
11. Jean-Jacques Rousseau: Eseu despre originea limbilor; trad., pref. de Eugen Munteanu; Polirom, Iaşi, 1999

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here