Spre deosebire de poezia din Basarabia, unde Chișinăul dă tonul și lansează antologii cuprinzând zeci și zeci de poeți din „noile promoții” postmoderne, Bucovina pare mai «așezată» sub acest aspect, mergând pe consolidări valorice.
Iată poeții aproape «clasicizați» din falanga bucovineană de azi: Ilie T. Zegrea, Arcadie Suceveanu, Mircea Lutic, Grigore Crigan, Grigore C. Bostan, Ion Gheorghiţă, Vasile Levitschi, Vasile Tărâțeanu, Simion Gociu, Marin Gherman, Grigore Gherman.
Filonul naționalist – care în Moldova odată cu dispariția lui Grigore Vieru pare că și-a redus pathosul și alonja – a animat și încă ventilează această poezie cu un aer autentic de specificitate și diferențiere, structurând aspirații și idealuri, bucurii și tristeți, în aceeași notă de freamăt patriotic și dor de țara-mamă, idee mesianică la «fărdețara» din cugetul și inima lor.
*
Între scriitorii aproape clasicizați ai Bucovinei, VASILE TĂRÂȚEANU (n. 27 septembrie 1945, Sinăuții de Jos, Nordul Bucovinei) este poetul de cea mai largă recunoaștere, poate datorită și prezenței sale neobosite în România și spațiul balcanic. Fondator-coordonator al unor importante publicații din Cernăuți (Plai Românesc, Arcașul, Curierul de Cernăuți, Junimea) și al Societății pentru Cultura Română „Mihai Eminescu”, dar și al altor organisme și instituții interregionale (Comitetul Românilor din Ucraina, Findația Culturală «Casa Limbii Române» din Cernăuți), scriitorul Vasile Tărâțeanu a editat până acum 20 de cărți de poezie și publicistică, apărute la edituri din Ucraina, Republica Moldova și România. I-au apărut culegeri de poezii în limbile: ucraineană, franceză, sârbă, macedoneană, albaneză, suedeză, engleză, poetul figurând în câteva antologii din România, Moldova, Ucraina, Suedia, Albania, Macedonia. A fost distins cu un număr impresionant de premii literare (zonale, naționale, internaționale), diplome, titluri onorifice. Este membru al Uniunilor de Scriitori din Ucraina, Republica Moldova și România, membru al PEN-clubului internațional al scriitorilor. De doi ani este și membru al Academiei Române, la Secția de Filologie și Literatură.
*
Culegerea „101 poeme” (Editura Biodava, București) reproduce, în prestigioasa colecție «Ideal», texte lirice din câteva cărți, structurându-le într-o tripartiție de mai largi rezonanțe metaforice: «Ca o pasăre între cer și pământ»,«Ca plânsul în grai» și «Pământ în retragere».
Metafora sub care îi place poetului să se regăsească este Țara Fagilor, care nu-i alta decât Bucovina înstrăinată, trop întâlnit frecvent în poezia sa, precum în poemul omonim din «Pământ în retragere» (Ed. Augusta, Timișoara, 1999): „Desfrunzind amintiri/ Țara Fagilor renaște în muguri/ aceleași dorinți/ Mlădițe noi/ bâjbâind spre lumină/ dinspre arbori părinți” (poemul se regăsește în antologia din colecția «Ideal» la pagina 74).
Tematica recurentă a liricii lui Vasile Tărâțeanu difuzează cu demnitate un spirit patriotic de manifestă asumare civică, precum în «Proces verbal» („Ca plânsul în grai”), completat de ideea transmiterii acestui legatariat sfânt generației următoare: „Subsemnatul Vasile Tărâțeanu/ născut cu peste o jumătate de viață în urmă/ într-o familie de țărani/ cărora li s-a luat cu japca pământul, plugul, caii și bucuriile/ lăsându-li-se – proprietate privată – doar lacrimile/ speranțele și munca lor de ocnă mereu pentru alții/ domiciliat într-o rană sângerândă/ întinsă între două rânduri înstrăinate/ studii superioare făcute prin străini./ Ajuns uricar la curtea Dorului de Țară/ confirm faptul că am luat în primire/ de la domnul nostru cel întrutoatelea mare și drept/ cu adevărat acum și pururi/ niște gânduri subversive/ intermediar – inspirația divină și această mână a mea/ care nu face altceva decât să transcrie pre înțelesul/ nostru/ dictarea Lui:/ înarmează-te cu ele, fiule, și lucrează aidoma/ picăturii chinezești pe capul dușmanilor/ căci numai astfel vei putea astâmpăra setea celor/ mulți/ câștigându-ți totodată și mântuirea sufletului/ cu care Te-am înzestrat la naștere – / Amin!” (p. 49).
Deși registrul liricii patriotice adună toate elanurile sale civice și aspirațiile tuturor celor ce au rămas credincioși vetrei străbune, idealului național, Vasile Tărâțeanu nu este un poet monocord. O a doua mare temă își concentrează toate motivele în poezia de meditație, foarte prezentă în primul volum antologat. Imaginile Sinăuților natali, în care ar fi dorit să se nască „odată cu părinții mei” (adică într-o țară «nefragmentată») revin frecvent, ca un laitmotiv al neadormitului militantist, care vede peste tot înstrăinare, opresiune, ultraj al etniei sale: „S-a deschis un proces/ frunzelor că sunt verzi/ ploii că nu cade la comandă/ vântului că-și schimbă adeseori direcția/ ierbii că a răzbit prin asfalt/ fără de voia tractorului tăvălug…” (Civilizație). De la astfel de versuri până la un poem mai recent „Domnul vameș dialogând cu poetul” este un flux liric niciodată întrerupt, o constanță a neobositului călător care ia drumurile țării-mamă, văzându-se periodic scotocit de ghearele „de sârmă ghimpată” ale vameșului.
În general, muzicală și de o simplitate atent studiată, poezia liricului bucovinean pune în decantare și anumite viziuni, interogații, sentimente de neagră premoniție. Iată-l adâncindu-se în meditații enigmatice, Ca Hamlet, după cum este intitulat poemul: „La margine de noapte/ și început de zi/ de-o parte e lumina/ de alta bezna – și// Balanța oscilează/ incertitudini gri/ De-o parte e lumina/ de alta – bezna și// Înțelegându-mi moartea/ m-aș teme a trăi/ De-o parte e lumina/ de alta – bezna și// nu mă-ntreba nimic/ nu am de unde ști/ De-o parte e lumina/ de alta – bezna și// Dilema e aceeași/ a fi sau a nu fi/ De-o parte e lumina/ de alta – bezna și”.
Alături de asemenea stări dilematice, dubitativ-resemnate, apare și o tristețe neagră, ca în poemul Contradicție: „Aici totul are culoarea cernelii cu care scriu/ iar ea, ca de obicei, este neagră.”
Ritmurile sprintene vin să definească și stări de plânset interior, precum în Poveste: „În amurg/ de frunze/ curg// Ca un râu/ din dor/ de mare// Dar din/ ceruri/ Demiurg/ Suflă-n/ stea ca-n/ lumânare// Și lumina/ ei prea/ tristă// Fâlfâie/ ca o/ batistă.”
Între toate, însă, dorul de țară rămâne laitmotivul viu al suferinței, dar și al unei nestinse speranțe: „Vis de țară-i înfioară/ doar pe cei de dinafară// Dor de țară îi doboară/ doar pe cei de dinafară// Fărdețara îi omoară/ doar pe cei de dinafară (I); „Cei ce au țara în țară/ viața grea nu-i și amară// cei ce au țara în gând/ n-o vor înjura nicicând// Cei ce au țara în sânge/ știu a o cânta și-o plânge” (II) – Români de pretutindeni.
«Fărdețara» din inima și sufletul românilor bucovineni este obsesia majoră a etniei, deci și a scriitorilor, antene sensibile și conștiințe ale apartenenței la o altă istorie și cultură.
În acest context dat, poezia lui Vasile Tărâțeanu este expresia unei nostalgii etnice, a unei suferințe răbdătoare și a unei speranțe de renaștere, de a rămâne solidar cu vatra, cu strămoșii, cu neamul, cu tradițiile și limba, cu ființa și cultura națională. Câtă vreme vor exista la Chișinău și în întreg ținutul Herței români care simt și scriu așa, Bucovina va rămâne pământ românesc și parte – aleatoriu înstrăinată – a României Mari.
Zenovie CÂRLUGEA
