„Un ţăran când vine la Bucureşti, tot ţărani caută”. Scriitorul Marin Preda avea dreptate. Bucureştiul sfârşitului de veac şi de mileniu e încă plin de ţărani. Mergând pe stradă, nu poţi să nu-i vezi. Te împiedici cu privirea de ei. Se cunosc după cum calcă cu grijă, dar apăsat, caldarâmul, după cum ţin în căuşul palmei ţigarea, sau după cum trag de piept în afară numai când cred ei că e cazul s-o facă. Când vezi un bărbat întorcând capul după muierea altuia îţi dai seama imediat dacă-i ţăran sau nu. Dacă-i ţăran, face-aşa, ca o pauză în mers, apoi întoarce capul şi parcă din ochi i se prelinge privirea ca o lumină pe biata muiere. Şi ea simte cum o petrece o căldură care i se lipeşte de şolduri. Suntem doar la oraş, ţăranii au ceva vechime pe-aici şi au mai mult curaj. Am văzut o dată pe unul, altfel încă verde şi îmbrăcat bine, ţinând în mâna stângă zgarda unui câine care-l grăbea binişor şi-i făcea loc printre oamenii străzii. Mâna dreaptă da să şi-o ţină la spate, cam pe unde-ar fi trebuit să aibă portofelul cu hârtii de tot felul. Un ţăran de-al nostru, ajuns om mare la Bucureşti, cu care mă plimbam pe bulevard de parcă n-am fi avut nici unul ce face, m-a lămurit arătându-mi-l cu degetul: „Uite, ăla de-l trage câinele după el, se crede pe Dealu ăl Mare la coasă. De-aia tot duce mâna la şold. Are grijă ca nu cumva să piardă gresia din tioc”. Şi mi-a povestit, apoi, că ăl bătrân al lui avea un tioc din lemn de nuc. Era bun că ţinea apa rece şi din cauza asta şi gresia avea alte puteri. Alte vremuri!
Săptămâna trecută i-am întâlnit pe b-dul Magheru pe Dinu Săraru şi pe Nicolae Dragoş. Şi ei tot ţărani. Ţărani de Bucureşti. Ca să-ţi dai seama de asta, dacă nu-i ştii, trebuie să cunoşti la ţărani. Dinu Săraru era tuns scurt, arăta destul de tânăr şi avea pe el un sacou de culoarea pământului. Mergea pe lângă case, în mâna stângă ţinea cu fereală un telefon de-alea mici şi trăgea des cu coada ochiului spre geamurile limpezi ale vitrinelor să vadă dacă încă se mai uită lumea după el. Se cunoştea de departe că-i un ţăran cu funcţie. El e preşedintele Fundaţiei Naţionale pentru Civilizaţie Rurală „Nişte ţărani”. Şi-a făcut fundaţia acasă, la Slătioara. De-a dreapta-l avea pe Nicolae Dragoş. Poetul era îmbrăcat într-un trenci de culoarea cerului când dă s-aducă ploaia. Călca uşor pe lângă Dinu Săraru şi-avea pe faţă o mulţumire, întinsă cam de-o palmă, care-i trăda originea lui de ţăran de la Gorj. 
Apucase să-şi taie via de-acasă. Stă demult în Bucureşti, pe o stradă boierească cu nume de capitală europeană. Nicolae Dragoş e un poet cu funcţie de ţăran. E vicepreşedinte la fundaţia lui Dinu Săraru.
Era cam spre ora prânzului, oraşul se lăsa tăvălit sub roţile miilor de maşini şi-a aer plutea un miros de nemuncă. Dinu Săraru şi Nicolae Dragoş miroseau a plumb. Aveau buricele degetelor mânjite de negreala literelor proaspăt aşternute pe hârtie. Erau bucuroşi şi parcă toată lumea era a lor. Cărau cu ei o carte nouă pe care urma s-o arate la lume, o carte cu un titlu frumos şi important: Laudă ţăranului român.
Între copertele ei, criticul Mihai Ungheanu a adunat câteva din discursurile de recepţiune ţinute la Academia Română între anii 1909 – 1941 de marii scriitori Duliu Zamfirescu, Titu Maiorescu, Barbu Delavrancea, Octavian Goga, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Nichifor Crainic. Cărturari numai unul şi unul, care, cât au putut, au adus vorba sub cupola Academiei Române despre satul românesc şi despre ţăranul român. Au făcut-o totdeauna într-un cadru şi într-o atmosferă solemnă. Nici că se putea altfel, câtă vreme „Ţărănimea deci, singura clasă constituită, cu larga ei armonie primitivă, era însăşi afirmarea vieţii noastre. Din sânul ei plenar, unde de energie, solii călătoare care reveneau iarăşi la matcă, cu toată agoniseala lor” (Octavian Goga). „Pământul nostru are un glas pe care ţăranul îl aude şi îl înţelege. De aceea, pământul e însuşi rostul lui de a fi. E sfântul pământ inspirator care ne-a modelat trupul şi sufletul, care prin soarele şi apele şi munţii şi şesurile lui ne-a dăruit toate calităţile şi defectele cu care ne prezentăm azi în lume. Pământul acesta parcă nici nu poate produce decât numai români (…). Suntem şi vom fi întotdeauna neam de ţărani. Prin urmare destinul nostru ca neam, ca stat şi ca putere culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul ţăranului. Dar mai atârnă, în aceeaşi măsură, şi de felul cum va fi utilizat şi transformat acest aur în valori eterne” (Liviu Rebreanu).
Într-o zi de primăvară, mirosind parcă a pâine de grâu românesc, Dinu Săraru şi Nicolae Dragoş, doi ţărani olteni ajunşi oameni mari la Bucureşti, cărau, spre lauda lor, în genţi din piele de porc strânse ca lumea în alămuri strălucitoare, scrisorile fundamentale trimise mai demult ţăranului român.
A fost o dată…
Cum trec timpurile peste noi și ne-nghesuie viața pe drumuri și ni se face dimineață parcă bătând pasul pe loc, că acum horele-nainte le iau alții, aduși cu docarele primăriei și aleși pe sprânceană doar dintre cei de-au fost la… lipit de afișe. Altă lume…
La Slătioara e liniște, e prea multă liniște. Dinu Săraru s-a retras întru posteritate acasă. La umbra câtorva mesteceni subțiri, pe care primăvara asta-i îndeamnă curajos la viață, lespedea pe care-i săpat adânc și cu litere mari de tipar numele scriitorului e păzită, zi și noapte, de o căprioară coborâtă cu puii după ea de pe Măgura Slătiorului. Dar de la Dumnezeu…
„Trecui pe la crucea lu Domnu Săraru să vad de apă la flori și ce crezi mneata, venisă iar căprioara cu pui cu tot…, erea de-acolo, stătea pe loc și parcă nu vedea pe nimeni. Da io am văzut bine, nu te mint neam, că n-aș avea de ce, lăcrăma de-adevăratelea. Și mi-a venit și mie să plâng”… Dinspre Măgură, soarele primăverii încerca să șteargă lacrimile amintirii de pe fețele noastre pierite de durere…
Stirea zilei din 5 aprilie 2000: La Ileana, un sat frumos cu nume de fată mare, ing. Ioan Avram Mureşan, ministrul pământurilor noastre nemuncite, a fost alaltăieri să-i pricopsească pe ţărani cu-o mână de cupoane. Cupoanele astea, aşteptate cam demult, ar avea darul să relanseze patima ţăranului pentru munca pământului. Dar, vorba lu’ nea Gore: „Bă, îs bune ele, da-s prea subţâri. Le pierzi printre deşte şi nu merită să te-apleci”. Cineva spunea că inginerul avea cu el, în geanta-i diplomat, cartea cu scrisori către ţăranul român editată de fundaţia „Nişte ţărani”. Oare?
Vasile VASIESCU
