Pasul hotărâtor al Basarabiei spre Marea Unire

319

Formarea celor două puternice alianțe militare antagonice-Tripla Alianță(Puterile Centrale) și Tripla Înțelegere(Antanta) și declanșarea Primului Război Mondial în vara anului 1914, al cărui motiv principal a fost împărțirea sferelor de influență, aveau să atragă și România în vâltoarea acelor tragice conflagrații militare, făcând precizarea că intrarea țării noastre în război s-a hotărât cu mare chibzuință în privința alegerii alianței, după doi ani de expectativă. Mai exact, s-a ținut cont de năzuințele și interesele întregii națiuni române, adică cu scopul declarat de a elibera teritoriile românești, aflate până aici sub stăpânire străină. Avea să fie luată o decizie grea în astfel de momente de cumpănă pentru țară, dar în cele din urmă Consiliul de Coroană întrunit la Sinaia, la 27 august 1916 a  aprobat intrarea României în alianță de partea Antantei, declarând război Imperiului Austro-Ungar. Și este de remarcat faptul că Regele Ferdinand deși era germanofil, s-a comportat ca un bun român, cu atât mai mult cu cât țării noastre i se promisese retrocedarea Ardealului și celelalte teritorii românești, aflate la acea dată sub stăpânirea habsburgică. Însă rămânea în jocul acesta geopolitic problema Basarabiei care se afla  încă din anul 1812  în componența Imperiului Țarist, Rusia făcând parte, după cum se știe, din Tripla Înțelegere, alături de Marea Britanie și Franța. Or, această provincie românească trebuia la rândul ei, eliberată și unită cu patria-mamă, dorință exprimată până la urmă de majoritatea elitei politice și intelectuale, dar mai ales prin glasul românilor basarabeni. Iar drepturile lor naționale și istorice se bazau, în primul rând, pe etnicitate, comunitate și istorie comună cu frații lor din România, însăși denumirea de Basarabia se explică prin extinderea Țării Românești, de la Basarab I încoace, la nord de gurile de vărsare ale Dunării, mai exact zona dintre cursurile inferioare ale Prutului și Nistrului. Și chiar dacă, începând cu sec.XVI acest teritoriu (vezi Chilia, Cetatea Albă și Tighina) a fost cucerit de Imperiul Otoman, majoritatea domnitorilor moldoveni nu aveau să renunțe la aceste teritorii, încheind de-a lungul timpului o serie de tratate și alianțe externe, inclusiv cu țarii Rusiei pentru recuperarea acestei părți a Moldovei, adică a Basarabiei istorice. Bunăoară, prin tratatul semnat în anul 1711 între Dimitrie Cantemir-domnitorul Moldovei și Petru cel Mare-țarul Rusiei imperiale, cel din urmă recunoștea Nistru ca graniță răsăriteană a Țării Moldovei. Din păcate, un secol mai târziu, după încheierea Războiului Ruso-Turc (1806-1812) și prin tratatul de pace de la București din anul 1812, aveau să fie stabilite și granițele actuale ale Basarabiei și încorporarea acestui străvechi teritoriu românesc în Imperiul Rus, cu statut administrativ de gubernie. Iar de aici a urmat un permanent  proces de rusificare, fenomen extrem de nociv și de altfel specific marilor imperii ale vremii, din motive lesne de înțeles. În același timp, mulți români basarabeni au fost deportați prin diferite părți ale vastului imperiu, având în acest sens destule confirmări. Despre un asemenea fenomen a vorbit la vremea respectivă și un ofiter transilvănean, Elie Bufnea care, aflându-se în anul 1920 la Vladivostok, din Orientul Îndepărtat, făcea referire la existența unui număr mare de așezări cu denumire românească, extimându-se și o populație de circa 35.000 de români exilați. Dintre ei foarte puțini au reușit să se reîntoarcă la vetrele lor strămoșești, după statisticile existente fiind vorba doar de câteva sute de familii. Și totuși, în ciuda tuturor măsurilor extrem de dure luate de administrația rusească imperială, în ideea de a destabiliza structura etnică, populația românească din  Basarabia era încă majoritară la sfârșitul Primului Război Mondial. Iar în contextul revoluției bolșevice din toamna anului 1917, al dezintegrării monarhiei țariste și a intesificării mișcărilor naționale pe baza principiului declarat al autodeterminării, Basarabia nu face excepție, dimpotrivă, are loc o mobilizarea a întregii populații de către elitele politice și intelectuale ale vremii, întreaga activitate și lanțul neîntrerupt de evenimente naționale, având scopul mărturisit de unire cu România. Ia ființă și Partidul Național Moldovenesc, în aprilie 1917, propunându-și în program nu doar obținerea drepturilor naționale ale românilor basarabeni, ci și proiecte legate de dezvoltarea învățământului în limba și credința lor maternă, apoi reforme în cultură și în domeniul agrar, ș.a.m.d. Iar printre marile personalități care au contribuit la înființarea acestui partid, ce se găseau de altfel și în conducerea acestei formațiuni politice, îi amintim pe: Vasile Stoescu(președinte), Pantelimon Halipa, Onisifor Ghibu, Pavel Gore, Daniel Ciugureanu,Vladimir Herta, Matei Donici, Ion Pelivan, ș.a.m.d. După cum, lupta pentru drepturile naționale și social-democratice ale fraților basarabeni, avea să se extindă în spațiul public și prin contribuția nemijlocită a altor categorii și clase sociale, reamintind aici, pentru aceleași țeluri, Congresul celor 10.000 de soldați moldoveni din armata rusă (aprilie 1917), Congresul corpului didactic și Congresul țăranilor basarabeni, constituindu-se și Partidul Țărănesc, ambele desfășurate la Chișinău, în luna mai 1917, în plus multe alte acțiuni și evenimente legate de obținerea drepturilor lor, naționale și democratice. Iar în condițiile de anarhie generală creată în Rusia Imperială de către bolșevici în  octombrie- noiembrie 1917, inclusiv prin schimbarea de regim și de preluare a puterii, românii basarabeni au socotit că a sosit momentul autodeterminării etnice, eliberării naționale și unirea lor cu România. Într-o primă fază a fost reconvocat Congresul soldaților moldoveni (oct. 1917), unde cei 800 delegați, reprezentând pe cei aproape 200 000 soldați basarabeni, au hotărât: autonomie teritorială în cadrul  Rusiei, armata  moldovenească, reforma agrară și învățământ în limba națională, respectarea drepturilor tuturor naționalităților conlocuitoare și nu, în ultimul rând, s-a luat decizia comună de formare a Sfatului Țării, adică cel dintâi parlament al țării, al cărui președinte ales a fost Ion Inculeț. Acest inedit organ legislativ își începe activitatea la sfârșitul lui noiembrie 1917, într-o componență multietnică, dar majoritar cu români basarabeni și va proclama la începutul lunii decembrie, Republica Populară Autonomă Moldovenească, pe ruinele Imperiului Rus.  Numai că și în Basarabia situația se va agrava și mai mult după încheierea păcii forțate de la Brest-Litovsk (ian/feb.1918), dintre Rusia bolșevică și Puterile Centrale, producându-se dezertări masive de pe frontul de luptă a soldaților ruși. În același timp, deși se afla într-o situație disperată, puterea bolșevică, de puțină vreme instalată la Moscova, nu dorea în niciun chip să renunțe la teritoriile străine ocupate pe vremea țarismului, inclusiv a Basarabiei. Or, pentru a menține cât de cât ordinea publică în această provincie românească, noile autorități legitime de la Chișinău au făcut  apel la ajutorul armatei române, măsură dictată până la urmă și de nevoia menținerii stabilității în spatele frontului de est. Această intervenție a unor trupe românești în Basarabia, va înrăutăți însă și mai mult relațiile diplomatice româno-ruse și chiar mai mult decât atât, guvernul bolșevic de la  Petrograd a hotărât să confiște tezaurul României aflat la Moscova.  Într-un astfel de climat imprevizibil, Sfatul Țării de la Chișinău, a avut curajul de a proclama la 24 ianuarie1918 independența Republicii Democratice Moldovenești, avându-l ca președinte pe Ion Inculeț, iar ca prim-ministru pe Daniel Ciugureanu. Numai că situația putea ieși oricând de sub control, în condițiile în care și Ucraina emitea pretenții teritoriale în defavoarea Basarabiei, după cum amenințări directe, inclusiv prin  intervenții militare, veneau din partea Puterilor Centrale, din motive similare. Astfel, singura cale era grăbirea inițiativelor și acțiunilor politico-administrative în spațiul public pentru unirea Basarabiei cu România, reamintind între altele curajoasele acțiuni militant-naționale ale autorităților locale basarabene, sprijinite masiv de către populația românească din localități, precum Chișinău, Balti, Orhei, Soroca, etc. Or, de la o astfel  de stare generală de spirit, a dorinței și luptei pentru Marea Unire, în ziua de 27 martie 1918, Sfatul Țării a luat hotărârea de unire cu țara- mamă, la Chișinău, fiind prezent și Alex. Marghiloman-premierul în funcție  al României. Adică cel mai îndreptățit să ofere  garanțiile necesare privitoare la realizarea cât mai rapidă a reformelor, atât de necesare integrării teritoriale, politice, economice și administrative a Basarabiei în spațiul străbun românesc. De altfel, în discursul său, Marghiloman spunea că …”astăzi culegem roadele muncii dumneavoastră, a fiilor credincioși poporului și a patrioților, care au lucrat pentru folosul și mărirea poporului nostru și al României întregi”.  Au urmat în continuare toate demersurile înfăptuirii procesului de unire, ținându-se cont atât de hotărârile adoptate în Sfatul Țării de la Chișinău, cât și de legislația statului român privind reprezentarea  proporțională a populației Basarabiei în Parlamentul României.  În același timp trebuie să facem precizarea că în decizia de unire a Basarabiei cu  România nu a existat, totuși o unanimitate. Mai exact hotărârea a fost adoptată cu o majoritate, dar semnificativă de voturi, fiind până la urmă explicabile și abținerile sau voturile împotrivă, dacă avem în vedere, pe de o parte compoziția etnică a reprezentanților aleși, iar pe de altă parte divergențele de păreri ale unor deputați și lideri politici, legați prin interese și diverse privilegii de instituțiile de decizie din fostele imperii- rusesc și habsburgic. Așa se explică și motivul pentru care unii lideri din Sfatul Țării se declarau și în favoarea menținerii Republicii Democratice Moldovenești. Dar în cele din urmă rezoluția unirii Basarabiei cu România a fost adoptată cu 86 voturi pentru, 3 au fost împotriva unirii, iar 36 de deputați s-au abținut. De aici, avea să urmeze un proces deloc ușor integrării Basarabiei în stucturile instituționale ale statului român, dar treptat, după declarația de unire acceptată și de guvernul României, starea de lucruri a intrat pe un făgaș normal, promulgându-se și o nouă lege electorală pentru Basarabia și Vechiul Regat, în noiembrie1918. În același timp, reprezentanți de frunte ai Basarabiei, precum Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu au fost cooptați în guvernul României, iar de aici toate demersurile comune făcute au fost orientate în direcția desăvârșirii și consolidării unirii, implicit a înfăptuirii reformelor democratice impuse de cerințele unei societăți moderne. Și pentru că la 27 martie 1918, în Sfatul Țării, decizia de unire era legată de anumite condiții cerute statului român, oportunitatea  și siguranța îndeplinirii acestora, va determina Sfatul Țării, al cărui președinte ales era Constantin Stere, a adoptat o altă declarație, de unire necondiționată, după care acest organ legislative basarabean a fost dizolvat, tocmai pentru o integrare mai rapidă a Basarabiei în structurile instituționale și administrative ale României. De acum, rămânea de rezolvat o altă mare problemă comună- recunoașterea internațională a actului unirii, totul hotărându-se la Conferința de Pace de la Paris(1919-1920). Aici, în cadrul dezbaterilor, problemele legate de Marea Unire a românilor au fost și ele dificil de soluționat. Au fost poziții pro și contra voinței de unire a poporului român, dar în cele din urmă, în 28 octombrie 1920, Franța, Marea Britanie și Italia au semnat un tratat prin care era recunoscută unirea Basarabiei cu România.  Același lucru l-a făcut ceva mai târziu și Japonia, dar nu și SUA, care a refuzat semnarea tratatului, nedorind a se implica în procesul divizării fostului Imperiu Rus. Așadar, un parcurs anevoios spre Marea Unire, fiind în joc interesele geostrategice ale marilor puteri beligerante, fiind nevoie de câțiva ani de negocieri, cedări și compromisuri pentru ca într-un final benefic pentru România, prevederile stabilite să fie acceptate pe rând de către marea majoritate a statelor beligerante, cu precădere a marilor puteri. Și astfel, tratatele de pace și de reașezare teritorială legitimă a statelor implicate în Primul Război Mondial, să fie ratificate pe parcursul anului 1922. Așadar, în primul rând, trebuie reținut faptul că și în cazul Basarabiei, că de altfel și în celelalte teritorii aflate până aici sub stăpânire străină(polonezi, sloveni, croați, zona baltică, etc.), cu precădere după dezintegrarea celor două mari imperii, lupta pentru autodeterminare și reunire statală a izvorât până la urmă din dorința și inițiativa tuturor categoriilor sociale, coordonate înțelept de către marile personalități și valori național- democratice ale acelor vremuri tulburi, în cazul de față ale tuturor românilor. Și vorbim de o stare de conștiință și spirit, având în vedere și lupta de veacuri pentru emancipare și unitate națională și de aici până la Marea Unire a românilor din Transilvania, Banat, Maramureș și Bucovina de Nord cu patria-mamă, la 1 Decembrie 1918. Practic, era urmarea firească a obârșiei comune și a sangelui de neam statornicit de milenii pe aceste meleaguri, al puternicelor legături strămoșești multivalente, care au contribuit fără îndoială la întărirea conștiinței de neam și țară românească, pentru ca acum, într-un final fericit, să putem vorbi cu demnitate și mândrie de înfăptuirea statului național unitar român. Din păcate, și cel de-al Doilea Război Mondial a lăsat urme adânci, dureroase pe trupul României, având în vedere, în  principal, ruperea forțată a actualului teritoriu al  Republicii Moldova, al Bucovinei de  Nord și Ținutului Herta și cedarea acestora expansionismului sovietic. După cum și sudul Basarabiei se află astăzi în stăpânirea Ucrainei, în vreme ce și situația internă din Republica Moldova este destul de complicată. Acolo acționează pe de o parte forțele politice proruse cu o orientare vizibilă spre Moscova, iar pe de altă parte sunt unioniștii și proeuropenii, fiind încă greu de prevăzut și o înclinare a balanței spre unirea cu România. Este o realitate de care trebuie ținut cont, dar în același timp este o datorie de ambele părți în direcția reîntregirii neamului românesc și de refacere a României “dodoloațe”. Cu atât mai mult cu cât suntem foarte aproape de Centenarul Marii Uniri pe care avem sfânta obligație de a-l întâmpina cum se cuvine, prin gândurile și faptele noastre de buni români.  Este și trebuie să fie pentru noi toți un omagiu de credință pentru țară și mai ales pentru înaintașii și eroii neamului românesc și până la urmă pentru zbuciumata noastră existență multimilenară. Și am încheiat, cu ceea ce mai subliniam cândva, rostindu-i cuvintele celebrului unionist Gheorghe Pop de Băsești, la Marea Adunare de la Alba-Iulia, la 1 Decembrie 1918 și anume: ”Unirea este piatra fundamentală a fericirii neamului românesc”, “o realitate pentru toate veacurile și o luminoasă zi a dreptății eterne”. Și am mai spune noi, o veritabilă lecție de demnitate și patriotism, care ne obligă să conviețuim cu toții-români și minorități conlocuitoare, în buna înțelegere, în pace și armonie.„LA MULȚI ANI,  ROMÂNIA!”
Prof. Vasile Irod

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here