Parabola şi…Lecţia de viaţă! – Meditaţie la Pilda «Întoarcerii Fiului risipitor»! – «Să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat!». (Luca 15, 11-32)

610

Astăzi, de «Ziua Mărţişorului», meditând cu aleasă profunzime la semnificaţia cultică şi îndeajuns de lumească a Pildei «Întoarcerii Fiului risipitor», consider că merită să acordăm o atenţie sporită şi să vorbim despre iubirea Tatălui, care nu este un act de constrângere, deşi, Tatăl vrea să ne vindece de toate temerile noastre interioare, când credem că suntem întotdeauna liberi să alegem, să rămânem în întuneric sau să intrăm în lumina iubirii Lui Dumnezeu. Pentru noi, creştinii, istoria «Fiului risipitor» este istoria unui Dumnezeu care vine să mă caute și Care nu-și află odihna, până ce nu m-a regăsit, iar, dacă am privi tabloul cu același nume al lui Rembrandt, se observă că acesta l-a pictat pe tată cu mâini diferite, una de bărbat şi una de femeie, iar, în momentul în care se constată diferența dintre cele două mâini ale tatălui, se deschid noi orizonturi de înțelegere, fiindcă Tatăl, nu e doar un mare patriarh, ci, este atât mamă, cât și tată, deci, atinge pe fiul său cu o mână bărbătească și cu una feminină, prin care el susține şi ea dezmiardă, el întărește și ea mângâie. Numai Dumnezeu este Acela în care sunt prezente cele două moduri de a fi: existența masculină și existența feminină, paternitatea și maternitatea, mâna dreaptă, cea gingașă, care dezmiardă, pentru că evocă, după părerea mea, cuvintele profetului Isaia: «Poate uita, oare, o femeie de copilul ei, așa încât să nu se preocupe de rodul sânului ei? Chiar dacă ar fi vreo femeie care să uite, eu însă nu te voi uita niciodată. Iată, te-am însemnat în palmele mele!», iar, ca urmare, Bunul Dumnezeu se bucură, nu pentru că au fost rezolvate problemele lumii, nu pentru că ar fi luat sfârșit toate durerile și suferințele pandemice ale oamenilor și, nici măcar datorită convertirii a mii de persoane care acum Îl laudă pentru bunătatea Sa, deci, nu Dumnezeu se bucură pentru că unul dintre fiii săi, care era pierdut, a fost regăsit, iar, la această bucurie este chemat fiecare să participe, fiindcă înainte de toate, vedem bucuria Lui Dumnezeu, nu bucuria pe care o oferă lumea secularizată! Trăim bucuria de a vedea un fiu care călătorește spre casă înfruntând toate distrugerile, tulburările și angoasele lumii! Momentul acesta de dezaprobare şi dezgust al fiului rătăcitor, pentru o viaţă trăită în libertate păcătoasă, dar, care a revenit la matcă, şi dorinţa de schimbare a acestei vieţi, constituie începutul pocăinţei. Acest lucru îl arată pe omul păcătos, care este slăbit de păcat, dar care îşi regăseşte resursele pentru o reîntoarcere către o schimbare a vieţii sale prin pocăinţă. Starea păcătoasă este aceea care îl însingurează pe om, îl ţine departe de Dumnezeu, în schimb, sfinţenia îl ţine aproape de El şi de oameni. Din păcate, mai vedem că lumea se află sub semnul crizei sanitare, al frisoanelor virusului pandemic, vedem că încă nu există pace în toată lumea, că nu a fost încă eliminată întreaga suferință a lumii, vedem persoane care se schimbă, care pleacă și apoi se întorc acasă, iar, pe alocuri se aud voci care se roagă, se remarcă momente de iertare și suntem părtași ai multor semne de speranță! Desigur, nu trebuie să ne așteptăm ca totul să meargă perfect, dar putem sărbători cele mai mici semne ale Împărăției pe care o dorim să fie şi a noastră!

Pictura lui Rembrandt: «Fiul risipitor»!
Ca fiu al Lui Dumnezeu care s-a întors din rătăcire și trăiește în casa Tatălui, vreau să fac să crească bucuria Lui Dumnezeu, pentru că rar există vreun moment în viața mea, în care să nu fiu ispitit de tristețe, de melancolie, de cinism, de umor autoironic şi tăcut, de gânduri cenușii, de reflecții profunde şi de valuri de depresie, iar, adesea, toate acestea sufocă bucuria din casa Tatălui. Când, însă, cred cu adevărat că m-am întors și că Tatăl meu mi-a oferit mantia, inelul și încălțămintea de om înviat şi de fiu asemenea celui «ce s-a aflat», pot îndepărta din inima mea masca tristeții, pot înlătura minciuna despre mine însumi, ca şi minciuna oamenilor asupra persoanei mele, iar, prin urmare, pot să trăiesc în adevăr, în libertatea interioară a Fiului Lui Dumnezeu. Întotdeauna, cu cât mă apropii mai mult de casă, cu atât mai mult înțeleg că există o altă chemare care stă dincolo de chemarea la întoarcere, pentru că este chemarea de a deveni Tatăl care primește acasă și care cere să se facă o sărbătoare binecuvântată a bucuriei! Poate că lecturând cu atenţie articolul «Reflecţii asupa parabolei Întoarcerii Fiului risipitor», aparţinând Preacucernicului Părinte iconom Ioan Vodislav, din Parohia Pojogeni, pentru a da un răspuns acelor cârtitori şi clevetitori care ar fi tentaţi să interpreteze în necunoştinţă de cauză textul, pot să le spun că Pr. Ioan Vodislav este slujitorul de altar care nu se desparte niciodată de «Casa» Lui Dumnezeu, că este liber şi spontan, ca Fiul din parabolă, întotdeauna vesel şi dezinvolt, cu un gen de umor ironic, dar, mereu este un om uşor de abordat şi care răspunde cu promptitudine, ori de câte ori este solicitat de către credincioşi din judeţ sau din afara judeţului! Iar, ca să revenim la substratul teologico-filosofic al Parabolei amintite, dacă analizăm cu interes profund momentul de început al «Fiului risipitor», vedem chiar o îngâmfare a acestuia, o dorinţă de îndepărtare la nivel sufletesc, atunci când se îndepărtează de tatăl său, întâi prin voinţă şi, apoi, prin faptă! În acest fel, poate că îl vedem pe omul trufaş, păcătos, care, prin alegerea păcatului, doreşte să se depărteze de Dumnezeu Atotmilostivul, iar, plecarea aceasta într-o ţară îndepărtată, în general, în Sfintele Scripturi înseamnă, de cele mai multe ori, spaţiul unei libertăţi de a alege, pe care Dumnezeu o acordă omului, deşi uneori pare a fi un spaţiu al absenţei Lui, ca şi când Dumnezeu nu ar vedea sau nu ar fi prezent, deşi El este pururea prezent şi vede totul, până şi gândurile ascunse ale oamenilor! Dumnezeu creează pentru noi spaţiul acesta al libertăţii, pentru ca noi, în mod liber, să arătăm ascultare faţă de el sau, dimpotrivă, să putem refuza această relaţie cu Atotmilostivul şi Atoatefăcătorul Dumnezeu! Spaţiul inconfundabil şi nedefinit al pretinsei libertăţi, poate fi pentru noi, un spaţiu al creşterii şi al împlinirii noastre spirituale sau spaţiul căderii şi al descreşterii duhovniceşti. În spaţiul unei asemenea libertăţi, Dumnezeu nu intervine imediat, ci, oferă darurile şi încrederea Lui în ceea ce poate să facă omul mai bine, ca după aceea, să vadă şi faptele libertăţii omului. Consider că într-o existenţă a omului marcată de păcat, acest spaţiu devine un spaţiu ambiguu, destul de confuz şi stresant, în sensul că ne putem pierde sau ne putem mântui, afirmându-ne împreună cu lucrarea Lui Dumnezeu! De multe ori, autosuficienţa şi orgoliul nemăsurat, ne arată libertatea păcătoasă, aceea în care uităm că am primit de la Părintele Ceresc darul vieţii noastre, cu toate celelalte daruri pe care însăşi existenţa noastră le cuprinde, şi anume: darul conştiinţei, al voinţei, al capacităţii de a iubi! Pentru că astăzi este 1 Martie, deci, «Ziua Mărţişorului», să dăruim cu multă bucurie simbolul primăverii şi al iubirii, iar, în încheiere, m-aş referi la unul dintre marii scriitori ruşi, F.M. Dostoievski, care aflându-se pe patul de moarte, şi-a chemat soţia şi copiii şi le-a cerut să-i fie citită pilda «Fiului risipitor», după care le-a zis: «Chiar dacă nenorocul vă v-a face să vă îndepărtaţi de Dumnezeu, să nu vă pierdeţi încrederea în El, Care-i bun şi vă v-a ierta!», mai ales că scrierile lui Dostoievski sunt asemănate cu Sfintele Evanghelii, pentru că aşa cum ne precizează vrednicul de pomenire, Î.P.S. Bartolomeu Anania, dacă s-ar pierde toată Sfânta Scriptură şi ne-ar mai rămâne doar pilda «Fiului risipitor», ne-ar fi de-ajuns, pentru că ea ne descrie zbuciumul sufletesc al omului care se îndepărtează de Dumnezeu! Poate că, uneori, toţi ne îndepărtăm de Dumnezeu, într-un fel sau altul, dar este foarte important să ne reîntoarcem, iar, pentru că Tatăl din această parabolă este Însuşi Dumnezeu, Acest Dumnezeu îl aşteaptă pe cel păcătos ca să se întoarcă din clipa în care el a plecat pe un tărîm al rătăcirii! Ca să avem în vedere toate acestea, desigur, după ce mi-am recăpătat condiția de fiu, acum trebuie să-mi revendic și condiția de tată, iar, când am văzut pentru prima dată «Fiul risipitor» al lui Rembrandt, nu mi-am imaginat nicidecum că a deveni fiu căit era doar un pas pe drumul spre devenirea întru tatăl care primește și spune «Bun-venit», mai ales dacă descopăr că în mine, niciodată nu încetează murmurul, meditaţia «ante» şi «post factum», jalea și mâhnirea, chiar împotriva voinței mele, iar, acum înțeleg mai bine că mâinile care iartă, care mângâie, care vindecă și oferă un ospăț festiv, trebuie să devină mâinile mele fireşti şi uşor marcate de trecerea vremii, iar, a deveni Tatăl înseamnă, deci, pentru mine, surprinzătoarea concluzie a unei asemenea meditaţii asupra «Întoarcerii Fiului risipitor», pentru că acesta e cel mai potrivit mod de a încheia și acest articol!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here