Desăvârşirea unităţii statale româneşti la 1 Decembrie 1918 avea să înfurie şi mai mult pe vecinii revizionişti – Ungaria, Polonia şi Uniunea Sovietică, motiv pentru care autorităţile statului român şi-au propus ca prioritate, în relaţiile externe ale României apărarea suveranităţii naţionale şi integrităţii sale teritoriale. O primă măsură a fost consolidarea politicii de alianţă şi prietenie cu Franţa şi Anglia, în condiţiile în care statele naţionalist-şoviniste urmăreau modificarea tratatelor de pace încheiate după primul Război Mondial, în anii 1919-1920. Pe de altă parte, şi din aceleaşi motive de redesenare a graniţelor, România a devenit parte a Micii Înţelegeri alături de Iugoslavia şi Cehoslovacia, dar şi a Înţelegerii Balcanice la care aderaseră Grecia, Turcia, Iugoslavia şi Polonia. Din păcate, instaurarea dictaturii hitleriste în Germania la 30 ianuarie 1933, avea să provoace grave consecinţe vizavi de modificarea status-quo-ului european, întrucât alături de Italia şi ulterior Ungaria, Hitler şi-a propus să înlocuiască ordinea mondială stabilită la sfârşitul primului război mondial prin Tratatul de pace de la Versailles, cu „o nouă ordine”, mai exact instaurarea unei dominaţii germane cvasitotale asupra Europei, şi nu numai. Pentru aceasta, Furerul a iniţiat în primul rând, un masiv program de reînarmare şi remilitarizare, încălcând obligaţiile prevăzute prin tratatele internaţionale încheiate, şi indirect au fost încurajate mişcările naţionalist-şovine ce-şi făceau simţită tot mai mult prezenţa în Europa după încheierea războiului.
În acelaşi context, s-a încercat şi o apropiere a României de Germania în anii 1936-1937, mai concret o combinaţie bilaterală prin care România se obliga la o neutralitate şi o neangajare împotriva Germaniei în viitoarele ei conflicte militare, în schimb Göring, reprezentat de frunte al regimului nazist german, promitea recunoaşterea şi garantarea graniţelor României împotriva Ungariei, Bulgariei şi chiar împotriva Uniunii Sovietice. Mai mult, înaltul demnitar nazist avertiza autorităţile celor trei ţări că orice tentativă a lor împotriva României ar fi urmată de ripostele hotărâte ale Germaniei în favoarea României. În acelaşi timp, însă, la finalul întrevederii cu ministrul României în Germania, Petrescu Comanen, Göring avertiza că „dacă refuzaţi această propunere de neutralitate, Germania va căuta prietenie în altă parte şi să nu vă miraţi dacă vom întări legăturile noastre cu Ungaria şi Bulgaria”. Paradoxal şi inexplicabil, Carol al II-lea şi autorităţile de la Bucureşti, refuză oferta Germaniei, motivând că România rămâne fidelă alianţelor sale, şi mai ales cu Franţa, deşi aceasta din urmă nu a garantat niciodată României sprijinul ei politic, economic şi de securitate, consecinţele extrem de grave resimţindu-se ulterior.
Or, dintr-un tratat încheiat cu Germania, dincolo de garantarea şi protecţia necondiţionată faţă de orice agresiune externă asupra României, statul român ar fi avut şi avantajul unui flux de capital şi investiţii germane, care alături de resursele petroliere interne ar fi putut asigura ţării noastre un progres economic evident, inclusiv o creştere a capacităţii sale de apărare. Ceva mai târziu, regele Carol al II-lea şi camarila din preajma sa şi-au dat seama că au greşit fundamental, refuzând bunele relaţii şi garanţiile reciproce oferite de Germania, dar o nouă orientare şi o apropriere de autorităţile de la Berlin aveau să vină prea târziu, întrucât Hitler, punându-şi la punct armata şi relaţiile externe, şi-a început marea expansiune, anexând pe rând Austria (martie 1938), regiunea sudetă a Cehoslovaciei, iar în martie 1939 a ocupat întreaga Cehoslovacie.
Profitând de situaţia creată, Ungaria fascisto-hortystă a reuşit şi ea să facă primele breşe, în sistemul de la Versailles-Trianon, şi să obţină cu sprijinul Germaniei şi Italiei, mai precis prin negocieri cu Ribbentrop şi Ciano- miniştrii de externe a celor două state cu regim fascist, de la Cehoslovacia Provincia de Sus, dar şi Vestul Ruteniei Carpatice, la 2 noiembrie 1938. Ceva mai târziu, în martie 1939 ea ocupă întregul teritoriu al Ucrainei subcarpatice şi face presiuni pentru a obţine şi celelalte teritorii care aparţinuseră „Ungariei Mari”. Viza în special, Transilvania, pentru a rectifica ceea ce se considera „nedreptăţile” de la Trianon.
Numai că lucrurile se complică tot mai mult în Europa, scoţând la iveală pe cei doi „monştri”, Germania şi Uniunea Sovietică, care, dorind să-şi delimiteze sferele de influenţă şi să-şi asigure reciproc neagresiunea, încheie aşa-zisul pact Ribbentrop – Molotov, la 23 august 1939 şi astfel, la doar câteva zile după încheierea protocolului, a fost declanşat cel de-al doilea Război Mondial prin invadarea Poloniei de către trupele germane la 1 septembrie 1939. Fără un sprijin consistent din partea Angliei şi Franţei, Polonia avea să fie înfrântă şi ocupată în numai trei săptămâni de luptă şi ulterior împărţită între Germania şi URSS. A urmat capitularea Franţei (22 iunie 1940) şi apoi alungarea trupelor britanice de pe continent după dezastrul naval şi terestru de la Dunquerk, ceea ce avea să schimbe radical situaţia politico-militară din Europa. Inclusiv România, s-a văzut deodată complet izolată şi prinsă între cei doi mari coloşi: Germania şi URSS.
Şi consecinţele au fost dramatice, pentru că prin nota ultimativă sovietică din 26 iulie 1940 România este nevoită să cedeze imediat Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herta, în vreme ce reacţia Germaniei a fost doar de a sfătui guvernul român „să primească condiţiile ruseşti fără nicio rezervă”. Aceeaşi atitudine de cedare în faţa ultimatumului sovietic a avut şi Italia, dar şi aliaţii din Înţelegerea Balcanică, chipurile „să ne jertfim în interesul păcii”. Şi parcă nu ar fi fost de ajuns cu marile pierderi suferite, căci guvernele de la Budapesta şi Sofia îşi intensifică la rându-le acţiunile revizioniste împotriva României, cerând insistent cedarea Transilvaniei şi a sudului Dobrogei, fără nicio rezistenţă armată din partea autorităţilor române. În caz contrar, Ungaria hortystă lua în calcul o acţiune militară împotriva Românei în vederea ocupării Transilvaniei, motivând între altele „masacrarea majorităţii maghiare”, „revoluţia bolşevică în România” şi cedarea fără luptă de teritorii către URSS şi Bulgaria. Dându-şi seama de gravitatea situaţiei şi de pericolul dezmembrării ţării, Carol al II-lea încearcă să se apropie de Hitler, cerând insistent Germaniei să garanteze frontierele existente ale României. Numai că Hitler îi transmite printr-o scrisoare regelui Carol al II-lea pe un ton ultimativ, să facă concesii teritoriale Ungariei şi Bulgariei, altfel „sfârşitul va fi posibil prin distrugerea României”. În felul acesta, România, după ce cedase Uniunii Sovietice, fără luptă, Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herta , este împinsă în a accepta un alt sacrificiu nejustificat de mare şi nedrept prin cedarea Transilvaniei şi Cadrilaterului în favoarea celor două state vecine. În zadar Suveranul, Consiliul de Coroană şi guvernul încearcă să mai repare ceva, explicând Germaniei „că dacă doreşte neapărat să instaleze ordinea în Europa şi în Balcani, atunci să facă acelaşi lucru cu participarea simultană a tuturor statelor şi nu doar prin mutilarea României”. Din păcate însă, zarurile fuseseră aruncate, mai ales că şi Mussolini face aceleaşi reproşuri regelui Carol al II-lea, forţând astfel România să facă cedările teritoriale faţă de Ungaria şi Bulgaria. (va urma,).
Vasile Irod
