O filă de istorie memorabilă; PĂTRUNDEREA ARMATEI ROMÂNE ÎN BUDAPESTA (… pentru eliberare sau ocupație?)

679

Încetarea Primului Război Mondial de la sfârșitul anului 1918 și destrămarea Imperiului Austro-Ungar, aveau să dea dreptul la libertate, autodeterminare și reîntregire teritorială a popoarelor din Centrul și S-E Europei, Transilvania – pământ românesc, revenind la rându-i la trupul patriei-mamă la 1 Decembrie 1918, când de drept și de fapt s-a reîntregit teritoriul României Mari. Numai că, regimul comunisto-bolșevic de la Budapesta, instaurat prin teroare și condus de Bela Kun (martie 1919), nu a fost de acord cu voința de sânge și neam a românilor transilvăneni de a se debarasa de stăpânirea austro-ungară și de a se uni pentru vecie cu țara lor – România și a încercat cu disperare o ofensivă militară împotriva armatei române, care veghea să apară Transilvania pe aliniamentul Tisei.
Evenimentele s-au derulat începând cu luna august 1919, când armata roșie ungară a încercat o poziționare strategică între Tisa și Dunăre, de unde urmau atacurile contra armatei române și forțarea pătrunderii în spațiul românesc transilvan. Bela Kun, așa cum mărturisea, se bizuia și pe promisiunile bolșevicilor ruși și bulgari, care ar fi urmat să atace simultan granițele de Est și Sud ale României. Ceea ce nu avea să se întâmple, pentru că la mijloc era până la urmă starea de sărăcie, turbulențele sociale și de haos general, evident provocate de război și în cele două țări. Astfel că, era normal ca autoritățile statului român să acționeze în consecință și ca atare a pus iarăși pe picior de război armata și contraofensiva confruntării cu trupele ,,roșii” ungare, ceea ce avea să se întâmple într-un timp foarte scurt, în sensul că încă de la declanșarea primelor operațiuni militare ofensiva armatei ungare a fost stopată, iar de aici a urmat, fără niciun fel de îndoială, pătrunderea trupelor românești pe teritoriul Ungariei pe direcția Debrecen-Budapesta. A fost până la urmă o rezistență militară firavă din partea trupelor kuniste, intrarea armatei române în capitala Ungariei fiind posibilă fără a se mai trage un foc de armă, în vreme ce Bela Kun și acoliții săi bolșevicii au fugit, unii părăsind țara, alții s-au sinucis, în vreme ce Bela Kun și cei care au mai rămas dintre complicii săi au fost arestați în Austria și condamnați pentru înaltă trădare de către noul guvern maghiar instalat la putere, condus de Piedl Gyula. Printre capetele de acuzare figurau instaurarea regimului bolșevic și al terorii, execuția a circa 2000 de persoane, în special din rândul clericilor și intelectualilor maghiari, precum și pentru marile fraude financiare în detrimentul statului. A reușit până la urmă, cu sprijinul puterii sovietice, să se refugieze la Moscova, unde și-a luat și cetățenie rusească, dar ulterior este acuzat și acolo pentru trădare, fiind trimis într-un gulag unde a și murit la 29 august 1938.
Dar revenid la momentul intrării armatei române în Budapesta este bine să menționăm că, dincolo de intrarea pașnică, eliberarea orașului și înlăturarea regimului bolșevic, trupele române conduse de generalul Gheorghe Rușescu, înaintând pe frontul de Vest au reușit să elibereze și alte localități și orașe, precum Vesprem, Felsogalla, Tatabanya, șamd. Altfel spus, Ungaria era eliberată de sub dominația și teroarea regimului bolșevic impus până la urmă de către Rusia sovietică care urmărea și amenința a extinde comunismul și în țările vecine inclusiv, prin interpuși comuniști-evrei, și în România. Și toate aceste evenimente s-au derulat într-un timp foarte scurt (3-22 august 1919), făcând precizarea că armata română nu a ocupat Budapesta, ci a eliberat-o de regimul kunist, mai mult decât atât a avut sprijinul și simpatia populației, pentru că reinstaurase pacea, ordinea și liniștea în Budapesta și în multe alte orașe și localități ale Ungariei. După cum nu trebuie pierdută cu vederea că intervenția trupelor române în Ungaria se intercondiționau cu cele ale armatelor aliate ale Antantei, totul sub comanda supremă a generalului Mărdărescu. Iar acestea nu au părăsit Budapesta și Ungaria până la jumătatea lunii noiembrie 1919, mai exact atunci când au avut siguranța reformării armatei maghiare, implicit asigurarea definitivă a premiselor asigurării ordinii în această țară. Iar deviza lor comună era: ,,eliberatorii vin și pleacă, ocupanții rămân”.
Între timp, armatele bolșevice au fost dezarmate, fiind rechiziționată și o mare cantitate de armament și muniție, iar în fruntea comandamentului român și interaliat care supraveghea zona Budapestei și împrejurimile acesteia a fost numit generalul Ștefan Holban, care a pus în executare încă de la mijlocul lunii august 1919 hotărârea Antantei privind reducerea drastică a efectivelor militare ale Ungariei și în același timp oprirea funcționării fabricilor maghiare de armament. Și pe fondul stării de război din Europa care încă mai întreținea temerile în rândul populației, sau altfel spus, pentru o mai mare siguranță de control a armatei române staționată la Budapesta și în zonele învecinate, s-a hotărât la nivelul comandamentului militar luarea unui număr de 500 de ostatici, aducându-se la cunoștința guvernului provizoriu ungar că pentru uciderea fiecărui român vor fi executați 5 ostatici. Evident că un astfel de avertisment nu a fost pus niciodată în practică, dar s-a reușit stoparea anarhiei și restabilirea ordinii în această țară, cu atât mai mult cu cât regimul totalitar kunist provocase multe necazuri și teroare în rândul populației. De aceea, deloc întâmplător, în momentul în care încă din 4 august 1919 trupele române intrau în Budapesta și defilau pe principalul bulevard al orașului, acestea au simțit senzația de satisfacție a populației care se vedea eliberată de sub teroarea regimului comunisto-bolșevic condus de rusofilul evreu, Bela Kun. La fel, noul guvern condus de P. Gyula a reacționat pozitiv recunoscând că armata română a ajutat noile autorități să restaureze în țară pacea și liniștea, oferind între altele locațiile necesare de staționare, dar și alte facilități trupelor românești conduse de generalul Gheorghe Rușescu. Până și politicienii maghiari vedeau cu ochi buni ,,ocupația românească” în Budapesta, socotind a fi de bună-credință și un factor de echilibru la starea de haos din țară, determinată de urmările nefaste ale războiului și ale guvernului bolșevic condus de Bela Kun. Și chiar mai mult decât atât, a fost stopată până la urmă propagarea comunismului în statele vecine cu Ungaria, după cum armata română, neamestecându-se în treburile și politicile interne ale Ungariei, a dat posibilitatea exprimării libere și neîngrădite, atât partidelor, cât și populației, indiferent de condiția socială. Și sunt înscrisuri din care reiese între altele, cum generalul Constantin Diamandi a fost invitat la o întrunire a socialiștilor maghiari, unde avea să primească mulțumiri din partea politicienilor Garami și Payer, pentru libertatea pe care armata română a oferit-o exprimării opiniilor, deopotrivă, politicienilor, muncitorilor și altor categorii sociale din țara lor.
De altfel, generalul Gheorghe Mărdărescu, decorat de către regele Ferdinand și regina Maria cu Ordinul ,,Mihai Viteazul” pentru faptele sale militare în operațiunile frontului de Vest (1919), a ordonat armatei sale să nu se amestece în luptele politice dintre partidele maghiare, lăsându-le a alege pentru Ungaria un guvern dorit de popor. După cum și noul guvern format în frunte cu președintele său Friedrich Istvan a exprimat recunoștința din partea populației Budapestei pentru armata română, care a reușit să restabilească ordinea fără a comite vreo atrocitate. Mai mult decât atât și fostul prim-ministru al Ungariei Vilmos Vazsonyi declara în presa vremii din Elveția că ,,intervenția română a grăbit prăbușirea guvernului bolșevic. România ține frontul de la Nistru contra bolșevismului rus și este un interes european să existe o Ungarie consolidată care să poată ajuta România bolșevismului”. În continuare arată că: ,,E necesar ca România și Ungaria să uite ura lor de altă dată și să pășească pe calea unei înțelegeri mutuale. Românii și ungurii au interese comune, care au fost îndepărtate numai din cauza pasiunilor. Ar fi o mare greșeală dacă nu s-ar găsi în acest adevăr bazele unei prietenii solide și sigure”. La fel și Friedrich Istvan relata într-un alt interviu de presă, anume că: ,,Situația Ungariei depinde de România, fiindcă România este singura putere care are influență asupra evenimentelor, nu numai în Ungaria. Noi vrem să trăim în cea mai bună înțelegere cu România, ceea ce este foarte natural, deoarece fiind înconjurați de slavi suntem avizați și unul și altul…. Iar noi nu avem decât cuvinte de laudă, fără nici o restricție față de armata română”. În același mod de apreciere au vorbit și alți demnitari și politicieni maghiari, subliniind, dacă mai era cazul, că armata română s-a comportat admirabil, asigurând pacea și siguranța publică și politică în Ungaria.
În fine, au apărut comentarii și în presa internațională referitoare la acțiunile militare românești în Ungaria, amintind între altele publicația franceză ,,L’Echo de Paris unde se scrie că ,,românii s-au apărat și au purtat singuri acest război, l-au câștigat pe deplin, servind civilizației Europei întregi și intereselor cele mai înalte ale aliaților ”. La rândul său și ,,Le temps”, demască în 13 august 1919 știrile false despre o eventuală uniune statală România-Ungaria și demonstra că ,,nu este nici în interesul României, nici al Ungariei, fiecare în parte dorind să trăiască în bune relații cu vecinii”. Și nu în ultimul rând, evreii din Budapesta au mulțumit armatei române care a avut o atitudine militară corectă, doar de legitimă apărare, în plus ,,au înțeles să potolească desordinile” și să ia măsuri dure împotriva celor care urmăreau să organizeze atentate și pogromuri împotriva populației izraelite din Ungaria. Așadar, prin cele câteva relatări confirmate de documentele istorice ale vremii, am dorit a reitera ideea că pătrunderea armatei române pe teritoriul Ungariei a fost nu doar una de legitimă apărare, dar și cu scopul bine determinat de a stopa din fașă extinderea bolșevismului în această parte, centrală și sud-estică a Europei. Și credem lămuritoare la întrebarea, dacă pătrunderea armatei române pe teritoriul Ungariei și staționarea pentru puțină vreme în Budapesta a fost ocupație, sau o acțiune militară umanitară pentru eliberarea țării vecine de sub persecuția regimului bolșevico-comunist condus de Bela Kun, inclusiv restabilirea ordinii publice și dreptului la liberă exprimare a populației maghiare. De altfel, armatele aliate, sub comanda armatei române au rămas în Budapesta până pe 14 noiembrie 1919, la fel și retragerea trupelor române, termen calendaristic când în Ungaria a fost restabilită pacea, liniștea și ordinea publică, sau cum mai spuneam: ,,ocupanții rămân, eliberatorii vin și pleacă”, adică așa cum s-a întâmplat la data înscrisă mai sus. Iar dacă dorim a ne referi la perioada istorică actuală, trăind mereu suspendați între două lumi și noile autorități sau liderii politici din Ungaria vor trebui să înțeleagă că reînvierea ca stare de spirit și revizionism a unor vremuri de mult apuse nu pot avea de la un bun început vreo șansă de reușită cu atât mai mult cu cât viața a demonstrat până la urmă că trecerea rapidă de la o extremă la alta, de la ,,teroarea roșie” a lui Bela Kun la ,,teroarea brună“ a lui Horthy, a fost demult condamnată de lumea civilizată. Chiar dacă printr-o propagandă falsă a animatorilor neo-horthysti care au umplut toată Europa și America cu ideea că Ungaria este o victimă a istoriei, pentru motivul trăznit că popoarele pe care aceasta le-a asuprit și dejosit, au avut curajul de a lupta la vremurile respective și au reușit să-și creeze state naționale libere și democratice. În rest, să auzim numai de bine, gânduri bune și pace în suflet tuturor!
PROF. VASILE IROD

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here