După căderea regimurilor comuniste şi încetarea „războiului rece” omenirea a răsuflat uşurată, sperând în statornicirea unor altfel de relaţii internaţionale, bazate pe respect, încredere şi o mai bună înţelegere între popoarele lumii. Căci au existat pe vremea războiului rece destule momente extrem de tensionate între cele două blocuri politico-militare care ar fi putut arunca întreaga planetă într-un cataclism al pieirii, amintind între altele crizele politice, sociale şi militare din Ungaria (1956), Cehoslovacia (1968) şi Polonia (1970-1980).
După cum criza Berlinului şi a rachetelor (1960-1961) din Marea Caraibelor (vezi Cuba), dar nu în ultimul rând, cursa furibundă a înarmărilor convenţionale şi nucleare dintre cele două blocuri militare NATO şi Tratatul de la Varşovia, acumulându-se arsenale militare uriaşe, ar fi declanşat la o primă scânteie nesăbuită în întreaga planetă un conflict militar devastator.
Totuşi, în ciuda unor astfel de relaţii şi situaţii internaţionale extrem de complicate, s-a reuşit până la urmă a se păstra un echilibru, găsindu-se căile de dialog între Est şi Vest, menit să evite declanşarea unui nou război mondial ucigător. Astăzi, situaţia în lume, în special în Eur-Asia oarecum s-a echilibrat, fiind diferită şi pentru că după destrămarea URSS, Rusia a rămas cam singură, mizând pe undeva doar pe alianţele militare de conjunctură şi în primul rând cu Iranul, China şi India. În schimb, NATO nu numai că a continuat să existe, dar şi-a extins foarte mult şi sfera de alianţe, simultan cu dezvoltarea şi modernizarea întregului său potenţial militar. În plus, SUA a rămas unica super – putere mondială şi evident jandarmul lumii, conferindu-şi „dreptul” de a-şi vârî coada oriunde pe meridianele lumii şi mai ales în multiplele ei zone de influenţă.
Altfel spus, Rusia nu este doar izolată ca o fostă mare putere, dar şi înconjurată de tot felul de baze militare ale Alianţei Nord Atlantice (vezi Polonia, Cehia, Ţările Baltice sau fostele republici sovietice din sudul Rusiei), chiar dacă se invocă rolul defensiv al acestora. Evident că în astfel de condiţii nefavorabile ei, Rusia nu mai are forţa militară necesară de a provoca şi a ţine piept NATO sau Occidentului. În schimb, are încă un puternic arsenal militar care să-i permită a întreţine conflictele în zonele ei de influenţă, în special în spaţiul ex-sovietic – Ucraina, Transnistria, Georgia, Republica Moldova sau în alte state vecine, în Orientul Mijlociu, unde deopotrivă şi americanii îşi bagă tot timpul nasul din motive de-acum bine cunoscute. Or, acţiunile de orice fel ale Rusiei provoacă încă frisoane Occidentului, mai ales că dincolo de ambiţiile şi orgoliile lui Vladimir Putin, s-a clădit şi un alt fel de propagandă de dezinformare, penetrabilă şi imprevizibilă, în funcţie de actualele jocuri de interese pentru reîmpărţirea zonelor de influenţă în lume, ce poate să contribuie la declanşarea unei conflagraţii generale, aruncând omenirea într-un cataclism militaro – nuclear nimicitor.
Iar din acest punct de vedere, situaţia de astăzi se aseamănă izbitor cu aceea dintre cele două războaie mondiale, când democraţiile occidentale şi America, în ciuda potenţialului uman şi militar de la acea vreme nu a ştiut sau nu a avut curajul necesar de a reacţiona ferm în faţa lui Adolf Hitler şi a Germaniei, după care se ştie bine ce dezastru planetar a urmat. Or, printr-o logică simplă, comparând Rusia cu Germania, vizavi de politica lor agresivă, găsim nu doar multe asemănări, dar şi o evidentă nesiguranţă nu doar în spaţiul Euro-Atlantic, ci şi în multe alte zone ale lumii, unde echilibrul politic şi militar atârnă în prezent doar de un banal fir de păr.
Din păcate, şi situaţia României de astăzi este la fel cu cea dintre anii 1940-1941. Adică, ţara noastră este între ciocan şi nicovală, căci dacă sprijină întru totul politica NATO, vizavi de asigurarea integrităţii absolute a Ucrainei, îşi poate lua adio de la teritoriile răpite de URSS după cel de-al doilea război mondial. Iar acest lucru s-a făcut exact cu acordul generos al SUA, Marii Britanii şi al altor aliaţi de acum din NATO. Pe de altă parte, dacă îşi trădează „prietenii” în favoarea Rusiei şi a promisiunii acesteia că odată cu dezmembrarea Ucrainei, România şi-ar redobândi teritoriile sale istorice, nu înseamnă nimic altceva decât că românii vând pielea ursului din pădure (vezi cazul Hitler şi războiul antisovietic).
Cu alte cuvinte, nu se urmăreşte din partea marilor puteri ale Occidentului, în primul rând al SUA, decât folosirea poziţiei geostrategice a României în Estul Europei şi ieşirii ei la Marea Neagră, deci ca piesă de bază împotriva Rusiei, mai mult, americanii vor cu tot dinadinsul o nouă cortină de Fier, de la Scandinavia spre culoarul Europei de Est şi Sud – Est, la Marea Neagră, România putând juca rolul ultimei piese a noii cortine, ceea ce nu înseamnă altceva decât o consolidare a sferei de influenţă a SUA până la graniţele cu Rusia. Motiv pentru care, din păcate, ţara noastră a devenit ţintă militară prioritară pentru Rusia. Aşa că, ne aflăm în situaţia de a nu se lua cele mai bune decizii pentru viitorul României, pe de o parte pentru că de peste 25 de ani ţara este condusă şi guvernată prost de către tot felul de personaje servile şi incapabile în apărarea siguranţei şi integrităţii noastre naţionale. Iar pe de altă parte, din cauză că după terminarea celor două războaie mondiale „democraţiile„ occidentale au lăsat mereu România cu „ochii-n soare”, în ciuda contribuţiei şi marilor sale sacrificii alături de aliaţi în cele două mari conflagraţii militare.
Acum, nutrim doar speranţa că nu se va întinde prea mult coarda marilor confruntări politice şi militare, avându-se în vedere şi experienţa cu Adolf Hitler care a întins coarda cât a putut în Austria, Cehoslovacia şi Polonia, şi consecinţele aveau să fie ulterior catastrofale. Aşadar, rămâne doar a fi acceptată de către toţi calea dialogului, înţelepciunii şi compromisului într-o perioadă cu momente extrem de complicate, şi în primul rând stă în mintea, voinţa şi putinţa diriguitorilor globalişti şansa de a salva existenţa fiinţei umane. Altfel pofta de preamărire şi lăcomia unora, prin spolierea în umilinţe şi suferinţe ale altora va determina fără niciun fel de îndoială o iminentă degradare a relaţiilor interstatale şi evident, o catastrofă planetară.
Vasile Irod
