După ce i-a apărut o carte exemplară la celebra colecţie OperaOmnia a Editurii TipoMoldova de la Iaşi a lui Aurel Ştefanachi, Ion-Sabin Cerna revine cu volumul „Lumina din umbră”. Aş începe prin a-i prelua câteva cuvinte din autograful dat pe 14 noiembrie 2016 la Motru: „Această carte de versuri e scrisă în acele momente când lumina din umbră se revarsă pe geana zorilor de mâine”. Precizarea se înscrie într-o estetică, cred eu, generală a acestei noi apariţii editoriale (Editura Mihai Duţescu, 2016, 94 p.).
Ion-Sabin Cerna are la activ 14 titluri: Sferă deschisă, Iubiri din alte zări, Nimicul din mine, În curgerea timpului, O salcie plânge la mal, Dumnezeu există, În liniştea umbrei tale, Dimineţi cu rouă, Stau pe-o margine de timp, De-ar fi să fiu, Călător în timp, Între suflet şi cer, Singurătăţile, Între cer şi pământ. În „Lumina din umbră” poetul se lasă copleşit cumva de nostalgie şi de înfiorări ca şi alt mare poet columnist Lucian Tamaris. Dar precum Gelu Birău de pildă reinstituie poetica umbrei oximoronice (de extracţie franceză – n.m.). Temele predilecte scot în relieful expresivităţii literare voluntar-involuntare – aşa cum de altfel, e şi corect – anotimpurile şi lunile anului, fenomenologia copilăriei, însă accentul major pare să-l reprezinte toamna (vezi: Suflet tomnatic) ori viziunea onirică (vezi: „Visul”).
Abordarea preferată e meditaţia în „umbra destinului”; „Suspendat în timp” poetul deapănă pictural-muzical „Amintiri de pe o pânză de timp” cu o „dăruire” morganatică „între vis şi realitate”. Această întresituare e practic secretul po(i)eticii în opera lirică a lui Ion-Sabin Cerna, al cărei ton permite un regim comparativ european. Aceste versuri emblematice sună ca-n „Ploaia oblică” a lui Fernando Pessoa şi tocmai din această pricină le reproduc cu o nemascată încântare: „Toamna îmi şopteşte prin vântul călător cuvinte / care au uitat să mă cheme şi-n al vieţii parcurs / mă voi ridica spre înalt / cu rădăcinile înfipte / în pământul munţilor Cernei, / esenţă a sacrului din acest univers”.
Oricum intenţia mărturisită de recuperare a sacrului mă obligă să-l recitesc pe Ion-Sabin Cerna prin grila noului curent literar: transmodernismul, pe care Theodor Codreanu şi cu mine l-am edificat după anul 2000 în România şi aiurea pe mapamond.
Adept al unei filosofii a timpului, al clipei suspendate precum Goethe şi Eminescu, poetul motrean practică o poezie de un erotism copleşitor: iubita sanctificată de el e o Diană extrem de concretă, carnală, cu coapse prelungi, exclamând recunoscător: „Ai fost iedera înlănţuită pe trupul fierbinte”.
Însă acest timp heraclitic e scrutat de „ochiul interior al luminii din noi”, mereu într-un peisaj descriptivizat redundant, cu scopul de a oferi un minimum de comprehensiune, de a avea acces la orizontul de aşteptare al cititorului în genere de rând „în umbra unui timp care ne suportă”.
Ici-colea, câte un vers e chiar sclipitor, de o poeticitate accelerată: „mă deschid clipei ca un lujer de crin”; „la plânsa toamnă s-a întors poetul”; „din ochiul nevăzut al nopţii clipea marea” (din „Porţi deschise”); „o pâine caldă şi o cană cu vin îmi aşază iubita pe masă”; „în nopţi singuratice visul te aduce în casa mea”; „poetul sângerează pe geana zării”; „a înflorit mărul sub aripi de stele”; „aprind întunericul cu candela gândului”; „văd umbra destinului/ oglindită în apa cristalină a Cernei” (din „Umbra destinului”).
Ca să trec şi la concluzii, Ion-Sabin Cerna muşcă din pâinea singurătăţii, iar poetul care e îşi rosteşte cuvintele într-o tăcere adâncă, tălpile sângerându-i pe potecile colţuroase ale adevărului ce se zbate-n umilinţă, uitând uneori chiar şi să scrie poemul, rostit doar în gând, dar ţesut cu preţioasele-i amintiri concentrate în „durerea celui rămas”.
Ion Popescu-Brădiceni
