Măria Gugioanii
Şi de data aceasta, domnul Ion C Gociu surprinde cititorii cu un roman al cărui conţinut îmbină înfăţişarea realităţii de odinioară, aşa cum a fost, cu includerea imaginarului, a ficţiunii, fără de care orice carte ar cantona doar în terenul istoriei şi mai puţin în acela al literaturii. Într-adevăr, retrospectiva oferită aduce în memorie fapte sociale, întâmplări şi oameni care au fost şi de care autorul este indisolubil legat, genetic şi cultural. Prin ceea ce propune – cu binecunoscutul său talent – este de natură să învioreze viaţa literară gorjenească şi naţională, să retrezească sentimente general-umane de ataşament faţă de cei ce ne-au adus pe lume şi ne-au lăsat „bruma” de moştenire (materială, spirituală) de la care am pornit pe drumul existenţei. Nu e deloc întâmplător că subtitlul este „Măria Gugioanii”: pe parcursul lecturii ne vom da seama despre cine este vorba şi anume – o bunică din care se trage viitorul scriitor. Totodată, fără prea mare efort, observăm apropierea evidentă a numelor Gugea (Gugioanii) şi Gociu. Dacă este aşa, cu atât mai mare trebuie să fie preţuirea pentru autor care, ca şi în alte creaţii, evocă emoţionant iubirea faţă de înaintaşi.
- Câteva mirări – întrebări ne-au stăpânit de mai multă vreme. Prima este indusă de obstinaţia cu care domnul Gociu, pe deplin consacrat deja, intercalează, între numele şi prenumele cu care semnează, iniţiala C. Înţelegem că e vorba despre tatăl domniei-sale, dar, mai mult decât atât, e vorba despre dorinţa/intenţia fiului de a aminti şi pe această cale cine îi este părintele: adică cineva Constantin (Costică). Pe Costică îl descoperim în text, ca unul dintre cei mai importanţi eroi ai romanului, a cărui personalitate este creionată cu diverse şi multiple împrejurări în care i se evidenţiază profilul de om integru, dârz, corect.
Cea de-a doua mirare e relativă la opţiunea autorului pentru a-şi plasa acţiunea (acţiunile) într-o localitate depărtată – Brăila – „denumită pe atunci şi Veneţia României”. Acolo, şansele de realizare a destinului erau incomparabil mai mari faţă de locurile sărace ale judeţelor oltene. Portul fluvial, cu tumultul său aparte, serviciile, prăvăliile de tot felul, atelierele, străzile cu felinare roşii şi multe altele îndemnau amatorii să vină pentru a-şi încerca norocul şi a-şi croi soarta. Acolo ajunseseră şi tatăl lui Costică, Ion Gugea, iar mai târziu – mama, sora şi el însuşi. Cu adevărat, Brăila era un izvor de speranţe şi un punct de atracţie.
- Scriitorul Ion C Gociu se află la vârsta deplinei maturităţi în privinţa creaţiei literare, având în palmares o bogată experienţă. Să amintim că, din 2010 până azi, a lansat şase cărţi (impresii de călătorie, proză, meditaţii etc.) primite cu căldură şi interes de către cititori. Este neîndoielnic faptul că, pe parcurs, domnia-sa şi-a şlefuit un stil propriu prin care asigură originalitatea lucrărilor. Descrierile – oameni, situaţii, conflicte, conexiuni – sunt exacte, limpezi, uşor de priceput. Pesonajele par a face parte din rândul oamenilor pe care i-am mai văzut, i-am mai întâlnit, cărora le-am sau care ne-au dat bineţe, dar abia acum reuşim să-i înţelegem. Ei au fost botezaţi cu nume de pe la noi (Măria, Constantin, Ghiorghiţa, Veta, Nicolae, Ion, Pătru, Dumitru, Vasile, Elvira ş.a.m.d.) şi sunt componenţi ai unor renumite familii: Novac, Ioviţa, Morjan, Draica, Andriţoiu, Mergea, Vişan ş.a. Îs de prin Gorj, nu?
Întocmai ca în viaţa reală, personajele sunt bune şi rele, pozitive şi negative. Între ele, întâlnim oameni „gri”, fără mari veleităţi sau pretenţii. Costică, Ghiorghiţa, Măria, învăţătorul, preotul şi alţii pot aduce linişte sufletească, m\ngâiere, în timp ce Ciufanu, Ioana, zisă Ardeica sunt exponenţi ai intrigii, hoţiei şi răutăţii. Portretele sunt expresive şi uşor de reţinut – reflectarea spiritului analitic şi a simţului surprinderii amănuntelor caracteristice ale domnului Ion C Gociu care, printre altele, este colonel (r) al Armatei Române. De aici – predilecţia pentru arhive şi exactitate.
- Limbajul pus în gurile personajelor este unul direct, viu, luat nemijlocit, mai ales din viaţa satului sau a oraşului Brăila, însă cu accentele de acasă – păstrate de către cei ce plecau, de primăvara până toamna târziu, să strângă ceva bani pentru depăşirea iernii. În timpul anotimpului friguros, îşi luau limbajul cu ei, se întorceau în satele din care plecaseră şi – la căldurica degajată de sobe – se apucau „să facă copii”.
Autorul nu se lasă încorsetat de rigorile gramaticale, academice şi formulează rostiri neaoşe, de când lumea. Devin pline de farmec vechile cuvinte pe care e posibil ca unii să le fi uitat: buciniş, bunar, cocăleţi, gujbă, bambe, ghinţi, a acira, purecei, şocâţi, hodâr, boşomeţi, ştirică, a sta bleau şi multe altele, explicate – de altfel – în subsolurile paginilor. Mai adăugăm: ţăs (nu ţes), şasă (nu şase), pensâie (nu pensie), primul copil al Mării (nu Măriei), Gugioanii (nu Gugioanei) etc.
- Acţiunea generală a romanului înfăţişează o biografie de grup din anii interbelici. Membri ai unei familii pleacă în căutarea fericirii la Brăila, întocmai ca alţi consăteni. Mai de voie, mai fără de voie, ei suferă fără a o putea explica, alienarea pentru părăsirea meleagurilor natale, scăldate în trăirea sub semnul credinţei, cinstei, statorniciei, al nădejdii că totul va fi la fel sau mai bine.
Spaţiul şi timpul se îmbină spre a conferi un temei puternic întru derularea a ceea ce urma să se petreacă. Soţul Măriei Gugioanii, Ion, murise de tifos exantematic, boală contagioasă gravă „câştigată” pe front; el fusese preluat de lazaret (spital special pentru astfel de maladii), dar tifosul exantematic îi curmă viaţa. Ai lui nu i-au aflat niciodată mormântul. Omul era coproprietar la o prăvălie brăileană şi Măria e chemată la instanţe pentru partaj. După ce scăpătase într-o sărăcie lucie, speranţele îi renasc. Îşi ia partea de moştenire: bani și jumătate din clădirea prăvăliei în oraşul dunărean şi începe să-şi rostuiască o nouă viaţă, pentru ea şi cei doi copii, Ghiorghiţa şi Costică (un altul îi murise de micuţ). Cei trei primesc sprijin de la mai mulţi cunoscuţi în vederea găsirii locurilor de muncă. Parcurg numeroase peripeţii; lui Costică i se fură banii pe care i-i încredinţase patronul; bănuit iniţial de jaf, este găsit nevinovat (autorul era, de fapt, Ciufanu, omul cel perfid). Costică, mândru din fire, refuză să mai rămână la stăpân şi-şi caută altă cale. Între timp merge la recrutare şi la alte acţiuni, la a căror participare datoria tinerilor era sfântă. Ghiorghiţa se căsătoreşte cu un băiat cumsecade însă constată că e suferindă şi nu va putea avea niciodată copii. Dezamăgirea e copleşitoare. După opt ani de stat şi muncit în Brăila, Măria şi Costică se reîntorc pe locurile din care plecaseră, satul Gura Puturoşii, comuna Cucuieţii din Deal (?!).
După vrerea sorţii, drumurile sunt de acum diferite. La despărţire, Ghiorghiţa încearcă să-i smulgă fratelui promisiunea că, dacă va avea copii, să-i permită să înfieze şi ea pe unul… Mama şi fiul îşi refac gospodăria, casa, acareturile; Costică se însoară cu Veta, care îi dăruieşte doi prunci, cel mare fiind Ion, asupra căruia, Ghiorghiţa, sosită pe acasă, exercită asiduu persuasiune spre a-l ademeni să-i devină fiu. Pentru acesta, se nasc multe alte speranţe, legate tot de Brăila. Din Epistola de la sfârşitul cărţii, trimisă de Ghiorghiţa, dramatismul ia proporţii copleşitoare: sora se roagă la Dumnezeu ca soarta să nu-i semene cu a unei foste prietene care murise de aceeaşi boală. Astfel, perspectiva pentru micuţul Ionel e pusă sub semnul incertitudinii. Brăila rămâne, doar, un oraş al speranţelor.
Cartea lasă deschisă portiţa pentru o nouă realizare de unde vom afla împrejurările în care Ion, fiul lui Costică, a ajuns un om atât de mare. Aşteptăm continuarea.
- Remarc, acum, câteva idei esenţiale din structura romanului:
- Tragismul vieţii este prezent pretutindeni şi oricând, la sat ori la oraş.
- Istoria trebuie privită cu îngăduinţă, cu luciditate, spre a extrage învăţăminte bune pentru mai târziu. Sunt emoţionante referirile la Primul Război Mondial, la transformarea Regatului României în România Mare. Regina Elena e văzută ca o doamnă stilată, chinuită şi exilată de un soţ aventurier şi afemeiat. Confruntările dintre orientări ideologice opuse – capitalismul „clasic”, comunismul în ascensiune şi legionarismul în căutarea revenirii – sunt abordate fără ură sau părtinire. E remarcabil modul în care este surprinsă încercarea de refacere a mişcării legionare, prin întruniri, rugăciuni, manifeste, cântece, imnuri: „Garda, căpitanul ne preschimbă în şoimi de fier/ Garda, căpitanul/ Şi arhanghelul din cer”. Într-o atmosferă de mare entuziasm, chiar se constituie cuibul legionar „Albina”.
- Autorul dovedeşte, şi de această dată, o cunoaştere profundă şi autentică a datinilor şi obiceiurilor rurale (cartea debutează, de altfel, cu evocarea cinstirii celor plecaţi în altă lume, la Mucenici), al sărbătorilor creştine şi al cărţilor creştine.
- Relaţiile interumane sunt redate ca şi când autorul s-ar fi integrat în toate deodată sau pe rând: invidii, certuri între vecini, şmecherii de tot soiul, privirile chiorâşe între soacre şi nurori. Toate stârnesc curiozităţi şi te îndeamnă la cugetare.
- Totuşi, sentimentul dominant rămâne iubirea. Iubirea de aproapele, de cei ne ne-au dat viaţă, de cei ce ne sunt urmaşi. Nu numai atât, iubirea se manifestă plenar şi faţă de animalele din curte care ce sunt de folos; mângâierile de rămas bun, aplicate lui Floricel, câinele din copilărie, sunt atât de expresive şi de emoţionante!
* *
Cu părere de rău că nu putem vorbi mai mult despre cel mai recent roman al domnului Ion C Gociu, amintim că lansarea volumului va avea loc, în cadrul manifestărilor „Serile la Brădiceni”, din luna septembrie 2017.
Nicolae Brânzan
* Editura PIM, Iaşi, 2017
Vrând-nevrând, mă conformez zicalei „cine nu se mulţumeşte cu puţin, nici multul nu-i ajunge „. Până la citirea cărţii, am citit consideraţiile, evident-obiective şi motivate, făcute de distinsul dascăl Nicolae Brânzan, ale ultimului produs (deocamdată), marca Ion Gociu! Felicitări şi…perseverenţă în aşezarea trăirilor, pe coala de hârtie !! G. Filiş
Mulțumesc!