– un comentariu de Ion Popescu-Brădiceni –
Flancată de prefaţa lui Gheorghe Grigurcu şi postfaţa lui George Corbu, opera literară a maestrului Grigore Lupescu nu s-a bucurat îndeajuns şi de aprecierea criticilor de poezie, deşi, în teritoriul umorului, este considerat un clasic, iar în cel al epigramei un senior de fapt şi de drept, „alpinist redutabil pe versanţii abrupţi şi stâncoşi ai Spiritului”[1].
Grigore Lupescu e într-adevăr un “ironist redutabil”. “Talentul acestui medic de excepţie, cardiolog de reputaţie internaţională, e de natură a ilustra încă o dată în verb românesc epigrama, precum un rezultat al rafinării substanţei comice: o ţeavă subţire pe care e împins un minim de materie cu un maxim de efect”[2].
Recenta reeditare de la editura Limes a clujeanului Mircea Petean cuprinde un „Colocviu umoristico-medical” pe care George Corbu îl caracteriza astfel: „Şi aici, ca şi în epigramă unde specificul medical e preponderent se simte aceeaşi bucurie a creaţiei, medicul fiind dublat de un excelent poet”[3].
Cu această afirmaţie la mână, am purces la drum: unul care iniţial mi s-a părut extrem de dificil. Dar cu o bibliografie căutată cu adecvare, la obiect, brusc, exerciţiul meu analitic s-a înscris singur pe cale, interpretările survenind ca fiind emergente din creaţia propriu-zisă.
Citind textele ca atare – dar rezonant intertextualităţii în act – mi-a fost realmente uşor să-i explorez scriiturii efective o autopoetică şi o mitopoetică cu adevărat specifice lui Grigore Lupescu.
Autoreferenţial, metapoetul îşi avertizează cititorii că „e-atât de tainic universul / şi totul e supus dilemei”. Obiectele, fiinţele vor dobândi „printr-un transplant (s.m.) imaginar al vieţii enigmatic nimb / şi uneori al glumei har…”[4]
Personaj de fabulă, „faimosul stetoscop” are o membrană atât de fină care „pretinde linişte deplină”. Desigur că această linişte este o trăsătură apolinică (opusă dionisiacului – n.m.), calităţile aparţinătoare unei firi echilibrate, aletheice prin excelenţă. Această membrană a gândirii lui Grigore Lupescu vibrează la atingerile mediului existenţial, menţinând paralela dintre poezie şi glumă pe axă etic-estetică veritabilă şi tragico-burlescă viabilă.
Pentru Grigore Lupescu poemul e o comunicare a unui limbaj imaginar. Stetoscopul îşi are un propriu discurs, autoportretizându-se hâtru şi sarcastic totodată. Şi alte instumente medicale au deprins dorul vorbirii ca de pildă foarfeca chirurgicală, termometrul, garoul şi halatul, acul chirurgical, medicamentul, cântarul farmaceutic, seringa, bisturiul şi vata, parafa medicală.
Este un limbaj asumat de umilele, nepoeticele obiecte pe care un medic (chirurg, internist, O.R.L.-ist, stomatolog, mamoş, generalist, pediatru, infecţionist, dermatolog, radiolog) le utilizează zilnic, într-o monotonie exasperantă pentru el şi contradictorie pentru bolnavul, a cărui recunoştinţă se lasă adeseori aşteptată, dacă nu cumva devine ingratitudine.
Fiecare poem lupescian este o compoziţie pe care fantezia o realizează pe baza datelor experienţei şi care reuneşte sincretic un conţinut sufletesc real al autorului şi un conţinut sufletesc imaginar.
Tehnica lui Grigore Lupescu e balzaciană şi ea fuzionează, în orizontul de aşteptare al cititorului, cu ştiinţa contrazicerii lui cu fiecare situaţie inventată. Dar deşi comunicarea autorului e imaginară, cea a poemului este reală, adică fiecare personaj fictiv al „Colocviului umoristico-muzical” transmite reprezentarea care se află în poem. Enunţând puţin altfel, putem spune că nu poetul, ci un personaj care figurează a fi poetul comunică obiectiv cu noi în poezie. Comunicarea imaginară devine o comunicare reală poematică subminată, metodic, la tot pasul, de glumă, de poantă, de anecdotă, de haz etc.
Grigore Lupescu se serveşte pentru scopurile sale de metaforă, prilejuind efecte poetice, dar şi efecte comice, ori de simbolizare: “Simbolizând o competenţă / cu multă trudă câştigată, / Fără deplină exigenţă / refuz să fiu utilizată” (Parafa medicală).
În scriitura-i performantă – trebuie să fim pe aceeaşi lungime de undă cu Carlos Bousoño – „poezia şi gluma constituie un unic fenomen esenţial”[6], iar emoţia şi veselia zeflemitoare cooperează într-un tot viu generând un stil al râsului bergsonian[7] sclipitor şi optimist.
Pentru a reuşi o glumă, la fel ca pentru a izbuti un moment poetic, e necesară o substituţie lingvistică. Diferenţa deci dintre glumă şi poezie rezidă în natura a ceea ce se transmite de către substituent: substituentul comic ne dă impresia că arată gradul de rigiditate sau mecanizare a subiectului; e vorba deci de un conţinut sufletesc care, deşi existent în acest subiect, nu ar trebui să existe; substituentul poetic, dimpotrivă, manifestă un conţinut sufletesc nu numai individualizat, ci şi survenit în mod cu totul legitim într-un psihic uman.
Comicitatea stilului lupescian derivă, evident, din faptul că înfăţişează cu deosebită pregnanţă o anumită rigiditate, o anumită anchilozare în spiritul celui care o pronunţă, deoarece acesta este atât de profesionalizat încât pune regulile medicale făcute pentru a salva viaţa bolnavului înaintea vieţii înseşi a acestor bolnavi. Comentată de pe acest palier, compoziţia satirico-poematică „Radiologul” e o capodoperă de verosimilitate şi expresivitate sintetică. O alta poate fi reconsiderată din direcţia triadei: poezie, glumă şi absurd. Cititorul râde pentru că el se comportă dublu: asentimental şi disentimental: chiar cunoscându-i originea, el percepe realitatea sufletească a subiectului ca incongruentă, ca improprie circumstanţelor; cu conţinutul poetic el e cumva de acord, conţinutul comic îl tolerează sine-qua-non; efectul absurdului este perplexitatea, descumpănirea şi chiar mila. În acest sens, discursul seringii este absolut hilar / ilariant, eleganţa şi pedanţa ei stârnesc hohote de râs interminabile. Aş cita „ficţiunea” în întregime, dar spaţiul studiului de faţă s-ar lungi şi mi-e teamă c-ar deveni el însuşi… inadvertent scopului propus în punctul de demaraj[8].
Poezia şi gluma sunt aversul şi reversul aceleiaşi medalii, polii opuşi ai unei sfere. Contrariul poeziei nu este proza – cum unii au crezut îndeobşte – ci gluma, care se înfăţişează – în cazul lui Grigore Lupescu – ca un fel de frumuseţe întoarsă pe dos, este opusul fiecăreia dintre următoarele categorii estetice: sublim, frumos, plăcut. Prin urmare cel care îi dă o distinctă personalitate printre contemporani este genul proxim: poezie şi glumă coincid fiind două moduri de a scăpa din chingile unei dicţii neutre, insipide, preferându-i – cum altfel?! – ficţiunea şi dicţiunea. Şi desigur calea pentru această evadare este substituirea de semne de limbă cu alte semne de natură diferită: semne comice şi semne poetice. Împreună, totuşi, acestea se înscriu în comunicarea tragi-comică (a râsu-plânsului cu lacrimi – n.m.) de tip simultaneist. Aş insemina aici conceptul paradigmatico-sintagmatic de simultaneism pe care l-au practicat şi Anton Pann, Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Ion Minulescu, Ion Barbu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Nicolae Dragoş, Ion Cănăvoiu ş. a.
„E nevoie, prin urmare, de o desprindere adâncă a spiritului cu privire la reprezentaţia gravă a vieţii. Înţeles comme quelque chose d` esthétique, gestul comic ţine de întâlnirea noastră cu măştile timpului, este propriu raportului dintre durată şi convenţia socială”[9].
Grigore Lupescu vede – ca şi Henri Bergson – comicul ca pe un lucru viu. Nu există comic în afara a ceea ce este cu adevărat omenesc. Locuind poetic, dar într-o societate a inteligenţelor pure, G. L. râde ca să nu cadă pradă emoţiei. Sub pana sa nenumăratele drame se preschimbă în comedii. Comicul necesită pentru a-şi produce întreg efectul ceva asemănător unei anestezii de moment a inimii. El se adresează – repet – inteligenţei pure: „Bătaia fără de oprire / A inimii, fantastic ornic, / E un simbol ca în iubire / Tu să rămâi mereu statornic”[10]
Numai că această inteligenţă trebuie să rămână neîncetat şi în permanent contact cu alte inteligenţe. Căci râsul are nevoie de un ecou: „Eu nu sunt prea convins că au talente, / Conducerea maşinii s-o deprindă, / Dar ştiţi ce le salvează de-accidente? / Plăcerea să se uite în oglindă!” (Unui conducător auto [11]). Râsul ascunde întotdeauna o gândire secundă, de înţelegere aş spune, de complicitate aproape, cu alţi oameni care râd, cu un grup real sau imaginar.
Grigore Lupescu plasează râsul din nou în mediul său natural, care este societatea. Râsul trebuie să răspundă anumitor exigenţe ale vieţii în comun, râsul trebuie să aibă o semnificaţie socială. În ciclul “Frumoasa mea” frumoasa de la spital are un farmec ireal, mitologic, părându-i-se personajului – autor „O Albă ca Zăpada”. Un catren sună comic graţie contrastului pe care îl sesizează: „Pe cât de alb îţi e halatul / Plin de parfum şi strălucire, / Pe-atât de negru e păcatul / Din vinovata mea privire.” (Frumoasa mea de la spital)[12]. Latura ceremonioasă a vieţii sociale conţine prin urmare întotdeauna un comic latent, care îşi aşteaptă doar ocazia potrivită pentru a exploda la lumina zilei: “Ştiţi ce-a urmat? Un mic scandal: / Frumoasa doamnă (judecătoare – n.m.) m-a pârât / C-am hărţuit-o sexual / Dar din păcate, doar atât…”(Frumoasa mea judecătoare [13]). Fiecare ştie cu câtă uşurinţă verva comică se exercită asupra actelor sociale cu formă bine precizată,de la o simplă distribuire de recompensă până la o şedinţă de tribunal: “Deci, scumpa mea judecătoare, /M-ai pedepsit să te iubesc, / Dar nu îţi cer eliberare, / Nici graţierea n-o doresc // A tale graţii le prefer / În locul graţierii mele. / Privesc la ochii tăi de cer / Ca un ocnaş, printre zăbrele.”[14]
Dar Grigore Lupescu este şi un ingenios utilizator al comicului situaţiilor, şi al comicului cuvintelor, întâlnite cu uşurinţă în viaţa cotidiană care se lasă absorbită în naraţiunea (Umberto Eco: Lector in fabula – n.m.) comediei umane, demascate cu un acut simţ al artei combinatorii şi un înnăscut har cathartic. Ce-i e cu totul şi cu totul particular acestui comedian de excepţie ţine de comicul de limbaj: „Frumoasa mea de la birou, / Cu pielea albă ca hârtia / Şi trupul zvelt ca un stilou / Care-ţi compune poezia”[15]
Să disting totuşi între comicul pe care limbajul îl exprimă şi comicul pe care limbajul îl creează. Cel dintâi, tradus dintr-o limbă în alta, şi-ar putea pierde cea mai mare parte din relief prin trecerea într-o societate nouă, alta prin moravurile sale, prin literatura sa şi mai ales prin asociaţiile sale de idei. Cel de-al doilea este în general intraductibil deoarece el datorează tot ceea ce este structurii frazelor sau alegerii cuvintelor.
În opera lui Grigore Lupescu, traduse în franceză, epigramele nu-şi micşorează defel efectul comic, râsul cristalin şi sănătos: „Voila mon directeur! Quel type charmant!/ Toujours qand nous nous rencontrons les deux / Je lève mon chapeau aimablement / Pour le placer puis devant mes yeux”[16].
Ba, dimpotrivă, subliniază distracţiile limbajului însuşi, căci de această dată limbajul însuşi este cel care devine comic, fiindcă e spiritual, adică devine rizibil. În loc de a-şi manipula ideile ca pe nişte simboluri indiferente, omul de spirit le vede, le aude şi mai ales le face să dialogheze între ele ca nişte persoane. Le pune în scenă şi el însuşi de asemenea se pune în scenă: „Talentatului umorist V. D. Popa: Astfel zici de vezi cum scrie / Şi gândeşti de bună seamă/ VeDe Popa… liturghie/ Dar nu vede epigramă”[17]; „Fraţi de cruce: Chirurgul, popa şi groparul /Ce buni amici sunt între ei! / Cel care-l caută pe primul, /Îi întâlneşte pe toţi trei… [18]. Un popor spiritual este în mod necesar un popor îndrăgostit de teatru. În orice om de spirit se află ceva de poet, după cum în orice bun cititor există premizele unui comedian. Grigore Lupescu a fost câţiva ani student la Teatru şi regie şi i-a întrunit exemplar pe omul de spirit cu poetul şi cu savantul de renume mondial cu întreaga inimă şi cu întreaga fiinţă şi inteligenţă mobilă, vie, sclipitoare.
Note bibliografice:
1. George Corbu: Postfață/Un umorist de vaste resurse; în Grigore Lupescu: Colocviu umoristico-medical. Epigrame; ed. Limes, Cluj-Napoca, 2005, pp.133-135
2. Gheorghe Grigurcu: Prefaţă/Bufonul şi ironistul; în Grigore Lupescu, op.cit., pp.3-6
3. George Corbu, ibidem
4. Grigore Lupescu: Colocviu umoristico-medical. Epigrame; pref. de Gh.Grigurcu; postf. de George Corbu; ed. Limes, Cluj-Napoca, 2005; vezi „Moderatorul”, pp.9-10
5. Idem, ibidem, p.45
6. Carlos Bousoño: Teoria expresiei poetice; trad. de Ileana Georgescu; tălmăcirea versurilor de Veronica Porumbacu; stud. introd. de Mircea Martin; ed. Univers, Bucureşti, 1975; vezi capit. XIII „Poezia şi gluma: legile lor”; p.278 şi următ.
7. Henri Bergson: Teoria râsului;
8. Vezi Grigore Lupescu: op.cit., „Seringa”, p.35
9. Henri Bergson: Teoria râsului; trad. de Silviu Lupaşcu; stud. introd. de Ştefan Afloroaei; vezi Glosse la o metafizică a duratei, pp.5-19
10. Grigore Lupescu, ibidem, vezi „Cardiologul”, pp.13-14
11. Ibidem, p.87
12. Ibidem, pp. 53-54
13. Ibidem, pp.55-56
14. Ibidem
15. Ibidem, „Frumoasa mea de la birou”, pp.57-58
16. Ibidem, „À mon directeur”, p.91
17. Ibidem, p.77
18. Ibidem, p.85
