Nicolae Dragoş călătorind prin lumea cuvintelor

1134

Motto:
,,Castigat ridendo mores.”
,,E mai omenesc să iei în râs viaţa decât să plângi.”
Seneca

Deunăzi am primit o carte aparţinând lui Nicolae Dragoş, scriitor de talie, cu reputaţie naţională, cu titlul „Cuvintele din nou se ceartă între ele”, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2021. În dedicaţie, readuce cu nostalgie în realitate timpul („ Focul în care ne ardem cu toţii existenţa”), când ne-am cunoscut, prin anii ‘ 60 din secolul trecut , la debutul Domniei Sale în profesorat. Oltean neaoş, născut pe meleagurile istoricei Glogove, a absolvit mai întâi celebrul Liceu „ Traian ” din Turnu-Severin, condus cândva de ilustrul profesor şi pedagog, Teodor Costescu, gorjean la origine, fiul unei familii cu 7 copii din Rovinari, decorat de regele Carol I şi despre care aminteşte I. L. Caragiale în schiţa ,,Emulaţiune ”. Liceul avea o fanfară renumită, organizată de acesta,toboşar fiind ţiclenarul Theodor Colţescu, elev pe atunci. Este vorba despre o serbare naţională din mai 1900, de la Bucureşti, la care au participat şi elevii liceului severinean.
Absolvent al Facultăţii de Filologie a Universităţii Bucureşti, cu brio, în 1960, Nicolae Dragoş a fost repartizat la Liceul ,,Tudor Arghezi” din Târgu-Cărbuneşti. S-a remarcat încă de la consfătuirea cadrelor didactice, când tânărul absolvent s-a adresat întregii suflări dăscăleşti din fostul raion Gilort printr-un discurs rostit într-o limbă maternă aşa de curată, permanent vibrândă, impresionând sufleteşte asistenţa numai ochi şi urechi până la paroxism.
Numit şeful cercului pedagogic al profesorilor de limba română, şedinţele conduse de Nicolae Dragoş deveniseră adevărate sărbători de desfătare a spiritului. Dar, după doi ani, a plecat din învăţământ, la Bucureşti, spre a se dedica presei: redactor la ,,Viaţa stundenţească”, redactor-şef la ,,Scânteia tineretului ”, redactor-şef al revistei ,,Luceafărul ”, apoi la ,,Scânteia ”. A colaborat la mai toate revistele din epocă. A încredinţat tiparului mai multe volume de poezii, scrise de regulă într-o metrică tradiţională, pentru care a primit premii naţionale şi internaţionale. Incluse în mai multe antologii, poeziile Domniei Sale s-au bucurat de aprecieri critice din partea celor mai avizaţi critici literari: Dumitru Micu, Mihai Ungheanu, Nicolae Balotă, Marian Pop, Aurel Martin, Emil Manu, Al. Piru, Pompiliu Marcea, Şerban Cioculescu, Alex Ştefănescu, Laurenţiu Ulici şi lista poate continua. Este membru al Uniunii Ziariştilor din România (1966) şi membru al Uniunii Scriitorilor din România (1972). A primit Ordinul Uniunii Ziariştilor din România, clasa I şi ,,Meritul cultural în grad de cavaler”. Este cetăţean de onoare al municipiului Motru. Umblat prin lume şi aflându-se permanent printre minţi luminate şi demnitari, poetul, fabulistul, publicistul, prozatorul şi epigramistul Nicolae Dragoş nu a uitat o clipă de stirpea sa gorjeană, s-a retras la Cleşneştii săi natali şi participă la toate evenimentele literare şi culturale din judeţ şi din ţară. Muzele nu-i dau pace, aşa că pana-i alunecă mereu pe albul hârtiei. Scriitor prolific, a dat publicităţii peste cincizeci de cărţi, culminând cu un florilegiu alcătuit din 101 poezii, antologie apărută în Editura Academiei şi prefaţată de cunoscutul istoric şi critic literar, profesor doctor Zenovie Cârlugea.
După acest excurs în care prezentăm succint personalitatea notabilă a scriitorului Nicolae Dragoş, urmează să pătrundem în fondul acestui demers în a-l prezenta în ipostaza de epigramist cu certe înclinaţii spre satiră şi umor.
Dotat cu harul de a descoperi puterile nebănuite ale cuvintelor, spre a indeplini o funcţie artistică, estetică, Nicolae Dragoş a fost hărăzit să călătorească permanent prin ,,republica vocabularului”, izbutind să le aducă din starea lor naturală, de dicţionar, într-o ,,stare de graţie”. Şi pentru Domnia Sa, la fel ca pentru Tudor Arghezi şi Nichita Stănescu, cuvântul reprezintă ,,miracolul suprem”, iar limba una din taine. ,,Foamea de cuvinte” a pus stăpânire pe dânsul pe tot parcursul vieţii.
Volumele: ,,Scrimă în rime şi catrene în zigzag”, ,,De la lume pentru lume” şi ,,Cuvintele din nou se ceartă între ele” pun în valoare şi vocaţia de epigramist redutabil , cu reale predispoziţii umoristice şi satirice, fiind mereu ,,cu ochii-n patru”. Titlul ultimului op, ,,Cuvintele din nou se ceartă între ele”, ascunde de facto o metaforă şi o personificare. Probabil autorul a avut în vedere valenţele antonimice şi antinomice ale cuvintelor. Pentru că este şi autorul unei cărţi despre părintele fabulei, legendarul şi miticul Esop, recte ,,De vorbă cu Esop”, sunt de luat în seamă înţeleptele vorbe ale acestuia referitoare la limbă, ca răspunsuri date stăpânului său , Xantos. Xantos i-a invitat pe ucenicii săi de şcoală , filosofi, să-I ospăteze şi a poruncit lui Esop să-i aducă din târg cele mai bune şi mai dulci bucate. Esop a cumpărat numai limbi de porc din care le-a pregătit trei feluri de mâncare, spre nedumerirea oaspeţilor. Dojenit de stăpânul său, Esop i-a spus : ,,Oare ce iaste mai dulce pre lume decât limba: ori de prieteşug, ori de rugăminte, ori de dragoste, de vândut şi de cumpărat şi de toate veseliile şi tocmelile; de întrebări de sănătate si de spăşenie; căci cu limba pacea se tocmeşte, cetăţile se zidesc şi ce să mai zic pentru limbă, căci ia iaste înţelepţia vieţii noastre”. Invitaţi din nou la masă a doua zi, Xantos i-a poruncit lui Esop să cumpere din târg bucatele cele mai rele şi mai amare. Şi de data aceasta le-a gătit tot limbi de porc, spre mirarea şi nemulţumirea filosofilor. La ocara jupânului său, Esop i-a răspuns: ,,Jupâne, au doară iaste ceva mai rău şi mai amar decât limba? Limba sparge cetăţi mari din temelie, limba omoară, limba huleşte, limba cleveteşte şi pârăşte, limba jură strâmb şi toate răutăţile se fac din limbă!”
Într-adevăr, cuvintele prin care comunicăm zilnic aduc satisfacţie, dar şi amărăciune, buna dispoziţie, dar şi întristare, produc admiraţie, dar şi dispreţ, prin cuvinte putem fi umiliţi, dar şi alintaţi, complimentaţi. Vorba lui Anton Pann: ,,De multe ori limba taie mai mult decât sabia” , iar ,,Cuvintele sunt pistoale încărcate” (Jean-Paul Sartre).
Autorul îşi concepe cartea printr-o simetrie compoziţională şi, în loc de prefaţă şi postfaţă, apar versuri ale acestuia, având ca obiect “miracolul suprem”, cuvântul. Scrierea este structurată în opt diviziuni, iar fiecare secvenţă este introdusă printr-un distih, în loc de titlu, legat de tematică, ingenios transfigurată. De asemenea, fiecare distih este precedat de o ilustraţie aparţinând caricaturistului, portretistului şi graficianului. Aurelian Iulius Şuţă, semnat ŞAI, cu menirea ca mesajul artistic să devină mai evident, mai pregnant.
După un tur de orizont asupra cărţii, am putut să obsevăm câteva calităţi esenţiale, peremptorii şi de bună importanţă: talentul de epigramist,înzestrarea lingvistică, adică priceperea de a folosi tezaurul lexical, unităţile frazeologice (locuţiuni şi expresii idiomatice, proverbe, formule şi clişee internaţionale). ,,Această parte netraductibilă a unei limbi – arată Eminescu cu referire la locuţiuni şi expresii- formează adevărata zestre de la moşi-strămoşi, pe când partea traductibilă este comună gândirii omeneşti în genere.” Iată câteva unităţi frazeologice întâlnite în epigramele autorului: ,,îşi dau coate” (îşi fac semn cu cotul); ,,îşi bagă mâinile până la coate” (fură mult, fără jenă) ; ,,coadă de topor” (persoană care serveşte ca unealtă în mâna duşmanului); ,,banul n-are miros”; ,,Vede paiul din ochiul altuia, dar nu vede bârna din ochii lui”(cel care observă greşelile mici ale altora, iar pe cele mari ale sale nu le vede); ,,are ac de cojocul lui” (are mijloacele necesare de a-l pedepsi, de a-i veni de hac); ,,calcă-n străchini ” (face gafe); ,,are fumuri” (ingâmfare, pretenţii nejustificate); ,,cu musca pe căciulă”(se simte vinovat); ,,îi lipseşte o doagă” (nu este în toate minţile); ,,răbdare şi tutun”( e nevoie de aşteptare lungă); ,,Calul troian”( Grecii, asediind zadarnic Troia timp de zece ani, au hotărât să cucerească cetatea printr-un vicleşug); ,,a le cânta prohodul”(slujbă de înmormântare). Acestea le putem complini cu erudiţia şi cunoştinţele temeinice despre mituri.
În prima secvenţă, autorul îi are sub lupă pe politicieni şi pe demnitari, care n-au înţeles că a face politică înseamnă să-şi sacrifice interesele personale în binele ţării, dimpotrivă, prin corupţie, majoritatea au avut în prim-plan sporirea averilor: ,,Om ca el găseşti mai rar,/ De ani mulţi e demnitar,/ Şi-are multă-nvăţătură:/ Ştie ţara cum se fură “; “ Despre bravul om politic,/Cunoscându-l pot să zic,/ Ce-am mai spus, nu mă dezic:/ Din nimic scoţi tot nimic.” Prin promisiuni mincinoase, câştigă votul românilor: ,,Cum să nu fiţi toţi încântaţi,/ Când el cu vorbe vă desfată/ Şi iar vă cere să-l votaţi/ Să vă mai mintă încă-o dată?”. Prin urmare, “Văzând ce au, nu am cuvinte,/ Obrajii de ruşine-mi ard: Minciuna-splendide veşminte,/ Iar adevărul-capul spart! Logică de tranziţie:” Mi-am zis: ,,Da, mai furăm. Ce dacă/ Rămâne ţara mai săracă?/ Numai aşa vom fi salvaţi/ S-avem şi noi câţiva bogaţi!” Ca fraţii, ,,Micii corupţi urăsc pe-ai mari,/ Cei mari, la fel, urăsc pe-ai mici,/ Dar legile-i fac buni amici/ Când le încalcă solidari.” În această ultimă epigramă, cu ingeniozitate , autorul asociază cuvinte antonimice, prin jocul de cuvinte, o dovadă că vorbele ,,se ceartă între ele”. Iată şi o ,,Întrebare după două veacuri” : ,,Ca Patria să fie iar norodul,/ Cum a dorit-o vajnicul pandur,/ Celor ce-o jefuiesc cu gând sperjur/ Cine şi când le va cânta prohodul?”
Spusele lui Miron Costin: ,,Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri” sunt actuale şi-n vremurile noastre, aşa că ,,Soarta omului”, ,,De la cronicari încoace/ S-a tot scris, să te cutremuri,/ Ca omul, orice ar face,/ E sortit să stea sub vremuri.”
Nici justiţia nu scapă de înţepăturile epigramatice, aşa că Zeiţa Themis e în dificultate: ,,Se face şi la tribunal comerţ,/ Zeiţa Themis e-n încurcătură,/ C-a fost chemată la Procuratură/ Să spună: ,,Cine ia şi de la cine şperţ?” La greci, Themis este zeiţa justiţiei. Este adevărat că talerele balanţei, simbol al justiţiei, nu întotdeauna se echilibrează. Uneori, dependenţa avocatului este în funcţie de onorar. ,,Adevărul să-l răpună,/ Crede sincer în minciună,/ Şi-o spune când des, când rar,/ Depinzând de onorar”.
Cum timpul înseamnă doar bani, societatea de azi traversează o criză morală fără precedent. Atât setea de putere caracteristică politicienilor de azi cât și setea de bani se nasc din sărăcia interioară: ,,Cum poate fi în viață de folos,/ Oricine să-l cunoască se cuvine:/” ,,Oriunde-n lume banii n-au miros,/ Dar sună bine!” Constatarea e că ,,La oamenii din cetate/ S-a produs un trist transfer:/ Prea puțini cu demnitate,/ Destui fără caracter. ” Dar sunt și ,,progrese” ( !?): ,,Prin ani, s-au preschimbat la noi/ Ciocoii vechi cu ciocoi noi/ Și s-a-nmulțit de multe ori/ Și tagma de jefuitori.”
Câteva epigrame sunt dedicate filosofului Socrate și soției sale, o femeie rea, nepașnică, cicălitoare: ,,Nu sunt prea multe despre ea, / Parcă Xantipa se numea./ Era urâtă, foc de rea / Și semăna cu soacra- mea.” Se spune că Socrate, la torentul de vorbe rostite de soție, răbda totul cu multă înțelepciune. Într-o zi Socrate, ca să scape de soția cicălitoare, a ieșit din casă, în stradă, în fața ușii. Scoasă din fire de tăcerea și răbdarea lui Socrate, Xantipa a izbucnit într-o grindină de vorbe aspre la adresa lui, spre hazul trecătorilor, apoi a aruncat un vas cu apă asupra soțului. Fără a-și pierde cumpătul, răbdarea, Socrate a zis zâmbind: ,,Se cădea să prevăd și pe-asta, căci după atâtea fulgere șI trăsnete, trebuia să vină și ploaie.”
Încălcarea eticii conjugale și violența domestică fac obiectul uneia din secvențe.Atribuindu-i o serie de metafore: femeia ,,miracol,” femeia ,,cetate ”, femeia ,,cheia ”, femeia ,,vioară”, femeia ,,carte”, în epigrame, departe de a fi femeia ideală, iconizată, dimpotrivă, femeia simțurilor, pentru care triunghiul clasic conjugal (soț, soție și amant) este depășit. ,,El acceptă c-ar fi normal/ Triunghiul clasic conjugal,/ Însă consoarta lui susține,/ C-ar fi trei laturi cam puține.” Femeia enigmă: ,,Miracol e, adânc mister/ Și, prin iubire, sfânt cuvânt…/ Ea te înalță-n slăvi, la cer/ Dar te și culcă la pământ.” În familie, “ De când e lumea, ea e cheia,/ Care deschide vieții poarta./ Bărbatu-l urcă-n slăvi femeia/ Ori îl coboară cum vrea soarta. ” Tot femeia “ Pare-o cetate adevărată,/ Cu șanse mari de apărare,/ Însă mai uită câteodată,/ Deschisă poarta la intrare.” Nu de puține ori o femeie “generoasă” își înjosește trupul pentru a spori venitul în casă. ,,Soția lui e generoasă,/ Fructul oprit îl dă la toți,/Iar banii strânși I-aduce acasă,/ Să-l mulțumească și pe Soț.” Într-o ,,Conviețuire amiabilă,” ,,Pentru ea, el n-are timp,/ Ea nu-l scoate din sudalme,/El o ia la palme-n schimb,/ Altfel, au relații calme.” De regulă, femeia e victima soțului, dar e posibilă și o ,,Reciprocitate”: ,,Când era treaz, își amintea/ Că ea era femeie rea/ Şi fără milă, o bătea…/ Când beat era, îl bătea ea.”
Mult se amuză autorul pe seama unei ,,soacre acaparatoare.” ,,Prinzându-și nora c-a poftit/ La un vecin, zdrahon holtei,/ Soacra sever i-a poruncit/ Să-l lase-n pace, că-I al ei.” Reținem, pentru farmecul lor, și următoarele două epigrame: ,,Corabie pe mare-n larg/ Se credea el, ieșind din cadă,/ Soția lui voia să vadă/ Ieșind din cadă un catarg.”; ,,Multe s-au spus, că lumea-I rea,/ Cu vorbe grele despre ea…/ Să calce-n străchini? Calomnii!/ În casă-avea doar farfurii.”
Distihul ,,Și bogați în pandemie/ A dat Dumnezeu să fie!” deshide o altă secvență… de literatură pandemică. Mai întâi o ,,Rugă în miez de pandemie”: ,,Dă-le, la guvernanți, Părinte,/ Dacă nu mult, un dram de minte,/ Iar restul, rogu-Te fierbinte,/ Păstrează-l pentru Președinte.” Epigrama cu titlul ,,Noroc de octogenar” poate fi și o autoironie a autorului, aflat pe treptele deceniului al nouălea: “ Cu pandemia ai noroc/ Să scapi de al nevestei foc/ Și-ți pui în ea speranța/ Că poți păstra , un timp, distanța.”
Înțepăturile epigramatice nu-I iartă atât pe politicieni cât și pe proști: ,,S-au pus pe oameni să-I omoare/ C-un virus din laboratoare…/ Aștept, sperând că vor decide/Un virus și pentru partide”; “ Mulți din baroni s-au vindecat/ De virusul din pandemie,/ Dar cu sfințenie-au păstrat/ Virusul vechi, cel de hoție”; ,,Proștii ne sunt cam antipatici,/ Totuși, ne dau și o speranță;/ Pe ei, deși-s asimptomatici,/ Îi recunoști de la distanță.”
Nu scapă de persiflarea epigramistului Nicolae Dragoș nici cei care sau cele care au căzut pradă alcoolismului și fumatului. Un ,,Reproș tardiv” din partea unui fumător: ,,De nu-i furai lui Zeus focul/ Să mi-l aduci,tu, Prometeu,/ Eram salvat, c-aveam norocul/ Să nu-mi aprind țigara eu.” Fumătoarele înrăite trăiesc o dramă: ,,Cu-atâta drag îți amintești/ De minunatele făpturi,/ Dar peste ani, când le-ntâlnești,/ Cum să săruți …afumături.” Există oameni cu ,,o dublă aspirație”: ,,Ar da pe votcă mari comori,/ Oricât ar da și pe-o țigară,/ Că el ar vrea, de-o fi să moară/ Și afumat de două ori.” ,,Supărare de consumator”: ,,Pe butoi, se supărase/ C-avea doage sănătoase,/ Parcă-anume să-l insulte/ Că lui îi lipsesc cam multe.”
Cartea conține și epigrame cu dedicație ,,medicală”, şfichiuirea avându-i ca țintă mai ales pe medicii chirurgi, ginecologi și stomatologi. Medici persiflați, pentru că mai practică şperţul: ,,Lucrează fin, meticulos,/Chirurg ca el găsești mai rar,/ Trei pietre din rinichi i-a scos/ Și banii toți din buzunar.” Pregătirea precară a unui chirurg conduce la popularea cimitirului: ,,N-am cunoscut chirurg mai darnic,/ Cum n-aș putea să nu-l admir?/ Cu bisturiul lui, cel harnic/ A populat un cimitir.” Unui ginecolog model și privilegiat: ,,Doctor vestit, cu clientelă multă,/ De fiecare-n parte cu grijă se ocupă,/ Femeilor le place, știindu-l cum consultă,/ Şi, mai cu seamă,ce urmează după…” O vecină stomatolog: ,,Ce delicată e vecina,/ Cu gingășii de ființă pură,/Dar când ia-n mână bormașina/ Îmi tremură toți dinții-n gură.” Sfatul unui tată dat unui fiu ,,neascultător”: ,,Ca tată, l-a-nvățat pe fiul lui/ Să nu se uite-n gura nimănui…/ Nu și-a urmat părintele deloc/ Și-I astăzi un vestit stomatolog.” În fine, un octogenar la medic: ,,Să-mi spui, bădie, ce te doare? El i-a răspuns că dureri n-are,/ Iar medicul i-a zis nervos: – Fugi, bre,că nu ești sănătos! ”
Una din secvențele cărții este pur literară, în sensul că autorul face referiri la epigrame, epigramiști, critici literari și poeți. Unele se referă la construcția prozodică și la rolul epigramelor: ,,O știu și nu mă-nșel, n-am cum,/ Cu patru țevi pare că-i pușcă/ Pe trei ea scoate numai fum,/Dar glonțul din a patra mușcă.” ; “Surâd discret ori râd în hohote,/ Cuvintele-s strunite, nu lăsate slobode,/Stau adunate-n versuri ca-ntr-o cușcă/ Și-al patrulea din ele, mai și mușcă.”; ,,Unele deși minore,/ Pot să devină majore,/ Dar multe, e adevărat,/ Nu ajung la majorat.”
Autorul dedică epigrame unor cunoscuți epigramiști și umoriști: Alexandru I. Teodoreanu- ilustrul Păstorel, Tudor Mușatescu și George Zarafu, dar și Societății Umoriștilor Gorjeni. ,,Vise cu Păstorel”: ,,Viseaz-ades (și-s mulți) cu Păstorel/Le-mparte poantele în dar la toți,/ Însă, citindu-I, să vezi poți/Că le păstrează, totuși, pentru el.” O cină cu Tudor Mușatescu: ,, Tacâm bogat și lustrele-n balans,/ Aperitiv: cockteil de aforisme,/ Fripturi și vinuri și ,,Titanic vals”,/ Pentru servit acasă-“mușatisme.”
Iată unul din ,,mușatisme”:,,Sărutul e un atac la mansardă pentru a cuceri parterul.” Având în vedere că recent am sărbătorit Ziua Naţională a Lecturii (15 februarie), prezentăm o cugetare cu adâncă semnificaţie a lui Tudor Muşatescu preluată dintr-un editorial semnat de Ion Predoşanu, în ,,Gorjeanul”:,,Când cărţile se vând greu, oamenii se vând uşor, iar ţara se dă pe degeaba. ”
George Zarafu este unul din cei mai de seamă epigramiști contemporani. Odată cu intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial, epigrama intră într-o degringoladă, revenind ca specie literară a liricii cetățenești după 1968. Giuseppe Navarra și George Zarafu realizează o antologie cu nume de elită, ca epigramiști, din literatura română. Lui George Zarafu: ,,Prin cartiere, -n București,/Zarafi și cămătari găsești,/ Dar ca Zarafu, spirit rar,/ Să afli cauți în zadar.”Nicolae Dragoș ia în zeflemea şi numărul mare de epigramiști, dar fără epigrame: ,,Pe Diogene-n vis, l-am întâlnit,/Cu felinarul lui, de bună seamă,/ Mi-a spus: ,,Epigramiști am mai găsit,/ Dar mult mai rar câte-o epigramă.”
În aceeași măsură, îi ia în derâdere și pe criticii literari: ,,Prefața și postfața se simt bine,/ Ca două pitorești proptele,/ Dar n-au putere a susține/ Nimicul care stă-ntre ele.” ; ,,Cred că fac literatură,/ Criticul de ei se-ndură/ Și le schimbă fețele/ Când plătesc prefețele.” Criticilor mei: ,,Când știu ce poftă aveți să mă înjurați,/ Necunoscuți de sunteți, ori vestiți,/ Nu laude vă cer, iubiți confrați,/ Ci doar atât: întâi să mă citiți.”
Într-un necrolog cu titlul ,,Cuvinte de lacrimă”, prezent la sfârșitul cărții, Nicolae Dragoș, printr-un ,,înlăcrimat omagiu comemorativ”, deplânge trecerea în veșnicie a portretistului, caricaturistului și graficianului Aurelian Iulius Şuță, ŞAI, cum îi plăcea să i se spună, mare artist, răpus de misteriosul covid în 2020. Era un bun prieten al autorului și al culorilor, plănuind împreună mai multe proiecte. Ilustrațiile din cărțile lui Nicolae Dragoș vor aminti peste timp de marele artist. La finalul cărții, apar mai multe desene ale lui ŞAI însoțite de ,,cuvintele versificate” ale autorului. Reținem catrenele: ,,Schimbând culorile-n acizi/ Le-a aruncat peste covizi,/ Când ei tot globul l-au cuprins,/ Iar ŞAI e-nvinsul de ne-nvins.”; “ Că doar adevăru-l spui,/ Nicio îndoială nu-i,/ Privind desenele lui ȘAI/ Și sfinții zâmbesc prin rai”.
Edificiul prozodic al epigramelor este realizat cu o tehnică desăvârșită, folosește ca procedeu de versificație, enjembementul (ingambamentul), constând în continuarea ideii poetului în versul următor, fără ca acesta să fie marcat prin vreo pauză. Epigramele se caracterizează prin asociații neașteptate, finețea ironiei și prin întorsăturile surprinzătoare din final.
Talentul, erudiția, verva intelectuală și aticismul creaţiei par a fi stâlpii de susținere a vastei sale opere. Orice discuție cu poetul Nicolae Dragoș înseamnă provocarea unor delicii ale spiritului. Nicolae Dragoş nu conteneşte în arta scrisului. La porunca harului şi a minţii Nicolae Dragoș a trudit toată viața asupra hârtiei, dând la iveală valoroasa operă, spre a face ca limba română să fie mai bogată și mai frumoasă. Citeşte şi scrie alergând după gânduri alese sau, probabil, mai degrabă, citeşte şi scrie să alunge gândurile apăsătoare, deprimante, cauzate de o degringoladă ce a cuprins mai toate domeniile din această ţară pe care a iubit-o şi o iubeşte cu aceeaşi intensitate, ţară aflată uneori în derivă, din lipsă de adevăraţi bărbaţi de stat, nu de puţine ori, creându-se impresia că ne aflăm în Ţara lui Papură Vodă sau în Ţara lui Cremene. Nicolae Dragoș este un patriot ,,înnăscut ” cu o noblețe sufletească mai rar întâlnită, este întruchiparea bunătăţii şi generozităţii, dând dovadă permanent de solicitudine, modestie și onestitate.
Constantin E. Ungureanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here