Născut: 31 martie 1933, Ploieşti.
Decedat: 13 decembrie 1983, Bucureşti.
Poetul nu are biografie: biografia sa este de fapt propria lui operă.
„Am cunoscut pe cineva care vedea electricitatea. Cineva m-a cunoscut pe mine care vedeam cuvintele”.
Între ctitorii unei culturi sunt: descoperitori, inventatori şi exploratori. Nichita Stănescu este un inventator, tip artistic.
Volume de poezii: Argotice (1955), Sensul iubirii (1960), O viziune a sentimentelor (1964), Dreptul la timp (1965), Obiecte cosmice (1967), Oul şi sfera (1967), Roşu vertical (1967), Necuvintele (1969), Un pământ numit România (1969), În dulcele stil clasic (1970), Belgradul în cinci prieteni (1972), Măreţia frigului (1972), Epica magna (1978), Opere imperfecte (1979), Noduri şi semne (1982), Gânduri s.a.
„Poezia lui N. Stănescu se desparte, asemeni deltei revărsate a unui fluviu, în trei braţe lirice: o lirică a actului cunoaşterii (gnoseologia), o lirică a actului poetic (metapoezia), o lirică a actului existenţial (ontologia), toate trei irigate de același fluid unic – verbul şi viziunile inconfundabile ale poetului – comunicând între ele printr-o infinită ramificaţie de canaluri, lacuri, lagune ale unei lirici pure a sentimentelor şi stărilor de spirit”.
Poezia lui N. Stănescu solicită la maxim participarea cititorului. Ea refuză lectura leneşă. Efortul este răsplătit cu relevarea unei lumi spirituale de o frumuseţe unică. Viziunea ei produce, ca în tragedia antică, acea sublimă tensiune a sentimentelor ce purifică şi înalţă:
„O voi, prieteni,/ poezia nu este lacrimă/ ea este însuşi plânsul/ plânsul unui ochi neinventat/ lacrima ochiului/ celui care trebuie să fie frumos/ lacrima celui care trebuie să fie fericit”.
I se acordă numeroase premii naţionale şi internaţionale.
1983: La 31 martie, împlinirea a 50 de ani a poetului este aproape o sărbătoare naţională în lumea artei şi literaturii. Ultimele poezii scrise, „Tragică durere”, „Să ningă peste noi” sunt la Dr. Tr. Severin în zilele de 9 şi 10 decembrie, la nunta prietenilor săi, Alexandru Condeescu şi Otilia Rotaru, fiind naş. Se întoarce cu trenul la Bucureşti cu Dora (soţia) şi tinerii căsătoriţi, seara târziu pe 12 decembrie. Pe la miezul nopţii durerile din zona ficatului sunt îngrozitoare şi este adus cu salvarea la spitalul de Urgenţă unde crizele devin extrem de violente şi poetul se stinge din viaţă la orele două şi zece minute.
„Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă”! (N. Stănescu)
„Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarmi…orice-ai spune,
Peste toate o lopată de ţărână se depune.
Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri
Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri….” (M. Eminescu).
Romulus Modoran
