Naţionalismul lui Mihai Eminescu

1764

15 Iunie… Mireasma dulce a teilor umple aleile; luceferii cerului privesc, cu ochii lor de foc viu, codrii şi-şi oglindesc faţa de aur în cristalul izvoarelor; nopţi de visare şi nesfârşită poezie pe dealuri şi pe întreg pământul românesc…
Fără să vrei îţi vine în gând o frântură din versurile lui Eminescu, iar prin faţa minţii ţi se perindă viaţa lui de visător hoinar pe plaiurile româneşti.
Se împlinesc azi 50 ani de când pământul a înghiţit cea mai nobilă întrupare a neamului nostru. Pe mormântul de la Bellu, an de an, teiul ce-1 străjuieşte şi-a nins florile şi toamne multe au dat glas frunzişului veşted, aşa cum Eminescu singur şi-a cântat cea de pe urmă dorinţă… Mormântul începuse a-i fi «mormânt fără noroc şi fără de prieteni», căci oamenii începuseră a-1 uita.
Azi însă, când neamul românesc păşeşte pe un drum nou, drumul destinului adevărat, necesitatea prezenţei printre noi a duhului lui Eminescu, prin crezul său naţionalist, devine tot mai mare. Căci dacă Eminescu e mare prin profunzimea şi forma în care cântă durerea lumii întregi, el este cu atât mai mare pentru noi, prin naţionalismul său creator şi dinamic, înţelegând prin naţionalism: solidarizarea individului, cu fiinţa etnică căreia îi aparţine.
Dragostea nesfârşită cu care a privit tot ceea ce constituie specificul etnic românesc; ardoarea luptei pe care a dus-o pentru eliberarea românismului de sub robia străinismului cotropitor; încrederea mare în puterile de viaţă ale neamului, toate acestea ni-l arată pe Eminescu ca pe cel mai mare naţionalist.
El a simţit şi a cântat neîntrecut necesitatea legăturii cu trecutul neamului românesc, cu durerile acestuia, cu natura românească, cu limba poporului şi mai ales cu clasa de jos — ţărănească — depozitara tuturor virtuţilor româneşti. Atât de strâns s-a simţit legat de neamul său încât singur  a spus: Dumnezeul geniului m-a sorbit din sânul neamului meu, cum soarbe raza de soare, picătura de apă, din marea de amar.
Poezia lui cât şi articolele politice sunt dovada puternică a acestei temeinice solidarizări cu naţia.
Încă din tinereţe, cum este în poezia «Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie», Eminescu îşi manifestă admiraţia pentru trecut şi încrederea în viitorul neamului său, căruia îi doreşte:
«Braţele nervoase, arme de tărie
La trecutu-ţi mare, mare viitor».
Evenimentele din trecutul nostru istoric apar la Eminescu, totdeauna, în lumina unei calde simpatii. Luptele strămoşilor, vremea lui Mircea, Mihai şi Ştefan, sunt privite de el cu cea mai vie admiraţie şi redate cu o uimitoare putere de evocare.
Aceeaşi admiraţie are şi pentru luptătorii cu condeiul, din trecut, al căror scris e plin de focul dragostei de neam. Nu tot aşa este însă şi prezentul.
În prezent el nu găsea nici pe acei purtători ai cuvântului pus în slujba naţiei, nici pe conducătorii dârji care să mântuie ţara de străinii ce-i sug vlaga.
Astfel, în «Epigonii», Eminescu îşi exprimă marea admiraţie faţă de scriitorii din trecut – mai ales pentru cei ce-au pregătit evenimentele de la 1848 şi dispreţul total faţă de contemporanii săi.
Deşi poezia înaintaşilor nu era o realizare artistică perfectă, totuşi ea are pentru Eminescu o mare valoare, fiindcă aceşti scriitori au pus în opera lor toată dragostea de neam; au crezut şi au luptat, cu preţul vieţii, pentru ceea ce au scris. Şi spune el:
«Şi de aceea spusa noastră era sfântă şi frumoasă
Căci de minţi era gândită şi din inimi era scoasă».
Revenind la prezent, cu o literatură poate mai perfectă ca aceea a trecutului, Eminescu ni-1 redă prin prisma unei crunte dezamăgiri, deoarece   poezia   contemporanilor săi nu este străbătută de sinceritatea şi căldura iubirii de patrie ; nu găseşte Ia aceştia avântul şi încrederea ce respiră în poezia înaintaşilor.
De aceea   pentru contemporanii   săi,  Eminescu   are   cuvinte grele:
…«Simţiri reci, harfe zdrobite, mici de zile, mari  de patimi, inimi bătrâne  urâte …
Dumnezeul nostru: umbră; Patria noastră: o frază»…
Şi termină adânc nemulţumit:
«Rămâneţi dară cu bine, sfinte firi vizioanare,
Ce creeaţi o alta lume pe-astă lume de noroi. ..
Noi reducem tot la praful, azi în noi, mâine -n ruină»…
Dincolo de deznădejdea aceasta cu care sfârşeşte poezia, găsim însă un fond optimist, care rezidă în dorinţa lui vie : de a vedea un viitor mai bun pentru neamul său, dorinţă ce nu poate deveni realitate prin lipsa de vlagă a generaţiei sale de scriitori. Îl doare gândul că lipsesc luptătorii pentru realizarea viitorului bun pe care neamul său îl merită. Iată dar că Eminescu e optimist aici, cu toată aparenţa deznădejdii ce pare că îmbracă poezia, deznădejde care nu face altceva decât s-adeverească maxima lui Nordau : «Deznădejdea activă nu este altceva decât forma indirectă a unui robust optimism».
Una din probele cele mai evidente ale dragostei de neam a lui M. Eminescu este «Scrisoarea III-a» cea mai frumoasă pagină epică din câte s-au scris până acum în literatura românească.
Pentru a mări încrederea generaţiei sale în forţele neamului său, Eminescu se refugiază în trecut, în epoca de glorioasă domnie şi de sublime biruinţi ale lui Mircea cel Mare, pe care reuşeşte să le evoce în chip minunat. Figura de Arhanghel războinic a lui Mircea, care-şi apară «sărăcia şi nevoile şi neamul», întrupează în sine toată înţelepciunea şi vitejia poporului Român.
Iată-l în faţa Sultanului semeţ:  un   moşneag simplu şi la vorbă şi la port, dar rostind cu o demnitate de admirat:
«N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid
Care nu se înspăimântă de-a ta faimă, Baiazid».
Dezlănțuirea «iureşului războinic, voinica încordare din care Românii ies biruitori, îţi umple sufletul de admiraţie faţă
de vitejia străbună, care se revarsă «ca potop ce prăpădeşte, cu o mare tulburată».
În faţa acestui trecut de măreaţă glorie, Eminescu pune prezentul decăzut, pe care îl critică cu vehementă.
Care-i cauza decăderii prezente ? se întreabă el. Nu poate fi alta decât străinismul aciuat la conducere şi care paralizează vigoarea rasei. Pe aceşti străini ce-şi strigă fals patriotismul la uşi de cafenele, îi înfierează cu cele mai aspre cuvinte, numindu-i făţiş :
«Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire…
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajungă a fi stăpânii şi pe ţară şi pe noi”…
…«încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii». ..
Aceeaşi deznădejde pricinuită de paralizarea dorinţei de mai bine; în fond deci, acelaşi optimism, răzbate şi aici.
Cum în prezent nu găseşte personajul hotărât să vindece neamul de această plagă, din nou învie figuri din trecut; de astă dată pe aceea a lui Vlad Ţepeş:
«Cum nu vii tu Ţepeş Doamne, ca punând mână pe ei
Să-i împărţi în două cete, în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large tu pe toţi să îi aduni
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni».
În Eminescu trăiesc toate durerile  neamului său iar expresia cea mai vie a acestora este   Doina   în   care nu vorbeşte Eminescu ci, prin el, izbucneşte ca  dintr-un clocot vulcanic, toată revolta poporului contra   străinilor   oploşiţi   pe la noi, străini care îneacă şi omoară cântecele româneşti, distrug codrul «frate cu  Românul» şi bietul Român «înapoi tot dă ca racul», cu umbra spinului la uşă; strein în ţara lui.
Contra acestor străini, şi  mai   ales   contra înstrăinaţilor de neam, aruncă vorbe de negru blestem:
«Cine a-ndrăgit străinii
Mânca-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia
Şi neamul, nemernicia».
În zbuciumul lui pentru mântuirea de durere a neamului face apel la figura lui Ştefan, care să sune din goarnă, să strângă şi să reverse contra acestor străini, cetele moldovenilor dârzi, alături de care vin însuşi codrii, să curate ţara de   duşmani,   din hotare în hotare,   «îndrăgi-i-ar  ciorile şi spânzurătorile».
Simţi revărsându-se parcă, paharul plin de suferinţi; simţi izbucnind în clocote revolta întregului neam românesc, pe care străinii l-au supt.
Solidaritatea cu naţia sa, Eminescu şi-a manifestat-o şi printr-o nemărginită dragoste de peisagiul românesc, de spaţiul naţional, pe care 1-a adorat ca un adevărat panteist. Cele mai frumoase peisagii din poeziile lui sunt colţuri de ţară românească.
Luminişurile codrilor, izvoarele de munte, dealul, câmpia şi marea, au găsit deplină rezonanţă în sufletul  lui.
A simţit şi a trăit legătura cu spaţiul naţional românesc ca şi cel mai legat de glie, ţăran şi ca şi poporul, care uimit de măreţia codrului, rosteşte «Codrule, Măria Ta», el a spus:  Împărat, slăvit e codrul
Iată-1 cât de solidar a fost cu pământul naţiei lui, precum solidar a fost cu limba poporului, pe care o găsea «dulce ca un fagure de miere» şi căreia i-a dat cea mai curată formă de expresie literară.
Lupta de mare naţionalist a lui Eminescu nu se mărgineşte numai Ia poezie. Nu. El a înţeles să treacă la o lupta mai făţişă şi aceasta a făcut-o prin articolele lui politice, scrise îndeosebi la ziarul «Timpul» al cărui suflet el singur a fost. Aci dă forme cu adevărat active naţionalismului său.
Lupta contra streinilor   devine   mult   mai   dârză şi mai făţişe decât în poezie. Dacă în poezie vorbea   de   străini   în genere, în articolele de ziar nu se sfieşte să-i arate pe nume. Ridicarea   clasei ţărăneşti devine o problemă a cărei soluţionare numai poate întârzia.
La frânele statului, constată el, s-au ridicat nişte străini aduşi ca nişte gunoaie de apele tulburi ale vremilor şi aceşti străini au adus cu ei forme goale, cu totul străine de sufletul românesc.
«Avem progres fictiv», zice el. Ficţiunea acestui progres se datoreşte tocmai «clasei acesteia superpuse de străini şi nu Românilor, fiindcă el crede că Românul are în suflet doza aceea de scepticism care îl face înapt în a adopta cu uşurinţă forme străine.
Dar pericolul pe care aceşti străini  îl   reprezintă pentru naţia sa este şi mai mare.
Şi anume:  spoliază în chip neomenesc tocmai clasa ţărănească, reprezentanta românismului autentic.
Ţăranului i-se cer bani şi iar bani şi banul acesta-i muncă, iar munca aceasta, depusă pentru beneficiul altora, însemnează secarea izvoarelor de energie a rasei; scăderea potenţialului de forţă creatoare a naţiunii. Aceasta e constatarea dureroasă pe care o face ca unul ce veghea la destinele neamului său spunând:
«O ţară  fără respectul către aceia ce sunt de respectat, prin meritele şi serviciile lor, nu poate exista».
Ideea conservării şi propăşirii reale a neamului românesc devenise la Eminescu o adevărată religiune, pe care a servit-o ca un slujitor în altar.
Focul pasiunii cu care a luptat pentru aceasta idee a crescut până a-l mistui.
Pentru el graniţele românismului erau cele de astăzi. Peregrinările-i prin ţară au fost un simbol- Popasul la Blaj Roma noastră mică, la Sibiu, în oraşele de lângă Dunăre, la Putna şi aiure i-au prilejuit cunoaşterea de aproape a tuturor suferinţelor suflării româneşti întregi, ceea ce îi da dreptul să spună în «Doina»:
«Dela Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a».
Patima cu care iubea tot cea ce este românesc, a manifestat-o în toată viaţa sa.
Să ştii Panule — zicea odată — că pentru mine nimic nu e mai scump decât neamul meu ; trecutul lui, tot, este un nesfârşit şir de lupte glorioase.
Iată — în câteva trăsături — naţionalismul creator şi dinamic al lui Eminescu: solidarizare totală cu neamul său; perfecta integrare în comunitatea de aspiraţii a naţiei, dârza voinţă în realizarea dezideratelor ei; pătimaş îndrăgostit şi pasionat luptător pentru țară.
Dacă în poezia durerii umane Eminescu a fost mai mult decât duios : sfârşietor şi fără credinţă; în poezia iubirii de ţară cât şi în articolele lui politice, palpită cel mai robust optimism naţionalist, simţi zvâcnind cadenţa marşului eroic al românismului spre libertate şi  întregire.
Iată cea mai înaltă şi nobilă manifestare a naţionalismului adevărat.
Iată de ce crezul lui Eminescu devine din ce în ce tot mai actual şi se situează ca o stea lucitoare, ca un luceafăr, în centrul noii spiritualităţi româneşti, ce  se încheagă.
Comemorarea din acest an este o închinare.
Cuvine-se dar să cădem în genunchi  în faţa icoanei lui de IIsus al Neamului Românesc și să rostim, cu glas de duioasă litanie, versurile cu adânc înţeles ale lui Cotruş:
«Dante Valah, Măria Ta !
Crai Duh,
aripă vie
peste glie,
peste cântece şi văzduh,
căpetenie să ne fii de-acum -nainte
cu pasul tot mai aspru şi mai fierbinte
în crâncena noastră năvală înainte».
Gr. Pupăză (1915-1997) Înv. Camăr-Zalău
(Articol apărut în revista Școala Noastră, Nr. 6 din iunie 1939, Sălaj)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here