Modernismul este un concept complex cu o dublă semnificaţie: preferinţa pentru tot ce este nou, modern, tendinţă, spirit de inovare, în acelaşi timp, reprezintă un nume generic pentru curentele şi şcolile de la mijlocul secolului al XIX-lea, în domeniul artistic şi literar, care neagă tradiţia şi susţin principii, metode, forme noi de creaţie. În sfera modernismului, se adună laolaltă toate curentele postromantice: simbolismul, dadaismul, expresionismul, futurismul, suprarealismul, ermetismul şi alte „isme”. S-ar putea spune că, în viaţa materială, tot ce apare ulterior e mai modern, prin urmare, se poate vorbi de un interval de timp superior celui premergător. Nu acelaşi lucru se petrece în viaţa literară şi artistică, nu orice epocă este superioară celei precedente. Uneori se observă tendinţe şi manifestări de exacerbare a modernităţii care, în goana după originalitate, se ajunge la creaţii arbitrare, rupte de realitate.
Într-un articol cu titlul „Modernismul”, publicat în „Ordinea”, 1910, reeditat în 1912, 1914, 1922, 1925, în „Rampa”, „Universul literar”, „Ilustraţia” şi „Mişcarea literară”, cunoscând mai multe versiuni, Liviu Rebreanu, vorbind despre „modernismul de suprafaţă de mâna a doua”, precizează: „Mulţimea de scriitori şi artişti grăbiţi, azi ca totdeauna, vânează succese imediate înarmaţi cu asemenea modernisme exterior amăgitor. Poeţii înşiră cuvinte anapoda, stâlcind limba, ferindu-se ca de foc să nu fie cumva înţeleşi de cineva, pretextând o sensibilitate nouă, pictorii îngrămădesc culori sau linii peste linii, declarând că din zăpăceala aceasta rezultă forme pure”.
Modernismul începe odată cu revoluţia industrială, în „civilizaţia comercializată şi tehnicizată”.
O cercetare exhaustivă a liricii moderne aparţine lui Hugo Friedrich, în „Structura liricii moderne” de la mijlocul secolului al XIX-lea până la mijlocul secolului al XX-lea, Editura pentru Literatura Universală, Bucureşti, 1969. Cartea este structurată în cinci capitole: consideraţii preliminare, Baudelaire, Rimbaud, Mallarmé, lirica europeană în secolul al XX-lea, după care urmează două anexe cu poeme ale poeţilor trataţi şi patru interpretări.
Structura liricii moderne este caracterizată de Hugo Friedrich prin eul dictatorial, transcendenţă goală, fantezia creativă neîngrădită, maladivul ostentativ, estetica urâtului, concentrarea şi conştiinţa formei, magia limbajului. Hugo Friedrich vorbeşte despre un creştinism în ruină, după cum se ştie, filosofia iluministă a condus la slăbirea credinţei, iar filosoful Nietzsche a enunţat „moartea lui Dumnezeu” ca o justificare a amoralismului.
Baudelaire este considerat „poetul modernităţii” despre care englezul T.S. Eliot afirma că este „cel mai mare exemplu de poezie modernă în orice limbă”.
La noi, Eugen Lovinescu, deşi a audiat cursurile lui Titu Maiorescu şi Nicolae Iorga, va deveni un antijunimist şi antisemănătorist şi, dând semne de independenţă faţă de ilustrul său înaintaş, căruia îi va dedica o amplă monografie şi încă două studii, elaborează o doctrină proprie, pe care o numeşte modernism. Este un rezultat al ideilor strecurate în foiletoanele „Sburătorului”.
În cele două lucrări, „Istoria civilizaţiei române moderne” şi „Istoria literaturii române contemporane”, Eugen Lovinescu dezbate teoria sincronismului, potrivit căreia, în epoca modernă, cultura şi toate instituţiile unui popor se dezvoltă prin imitaţie şi adaptare, în strânsă interdependenţă cu celelalte culturi. În concepţia sa, civilizaţia română modernă începe odată cu pătrunderea în Principatele Române a formelor din Apusul Europei, prin imitaţie şi adaptare. Acestea creează premisele de a transforma radical structura societăţii, adică fondul.
Şi în cultură, consideră Eugen Lovinescu, acţionează legea simulării – stimulării, conform căreia formele adoptate prin imitaţie exercită acţiune asupra fondului. Prin urmare, opiniile lui Eugen Lovinescu diferă de ale lui Titu Maiorescu, ctitorul criticii literare româneşti. În studiul său, „În contra direcţiei de astăzi în cultura română” (1868), Titu Maiorescu elaborează celebra teorie a „formelor fără fond”, potrivit căreia România nu atinsese un stadiu de evoluţie corespunzător adoptării formelor instituţionale din Apus, în absenţa unui fond adecvat, creând astfel iluzia progresului şi civilizaţiei. Maiorescu insistă asupra raportului nefavorabil dintre influenţele străine şi realităţile naţionale.
Modernismul lovinescian bazat pe ideea sincronismului, la care criticul aduce „corectivul diferenţierii”, constă în însumarea unor idei printre care amintim: intelectualizarea poeziei şi a prozei, trecerea de la sat spre viaţa urbană, deci o literatură inspirată din viaţa oraşului, o lirică „deschisă spre viaţa spiritului şi complexitatea vieţii moderne”, o proză psihologică, obiectivă. Esenţial, după Eugen Lovinescu, este criteriul estetic. Întemeietorul criticii literare române moderne, în cea de-a doua lucrare, „Istoria literaturii române contemporane”, promovează o disociaţie dintre „modernismul teoretic” promovat de „Sburătorul” şi „modernismul de avangardă şi experimental” al unor reviste de atitudine extremistă.
Modernismul apare în opoziţie cu tradiţionalismul, dar o civilizaţie modernă nu poate apărea din senin, ea presupune existenţa unei civilizaţii anterioare. Mai mulţi cercetători au ajuns la concluzia că civilizaţia română modernă nu s-a format prin negarea radicală a tradiţiei, ci prin integrarea ei în creaţiile noi. Relevante pentru susţinerea acestei idei sunt afirmaţiile lui Liviu Rebreanu: „Adevăratul, preţiosul modernism înseamnă râvna de-a produce valori estetice îmbrăcate în spiritul timpului (saeculum), dar cu un nivel mai înalt decât al epocii precedente. Adevăratul artist trebuie să-şi însuşească organic tot ce s-a produs valoros în domeniul său până la dânsul şi să adauge în plus ceea ce are el. Acest adaos, acest plus, este modernismul adevărat, care va fi valoros indiferent dacă se va înfăţişa în hlamidă romantică, în haină realistă sau în dantelă simbolistă”. Tudor Arghezi şi Lucian Blaga, înnoitori ai limbajului poetic, prin creaţiile lor, aparţin atât tradiţiei, cât şi inovaţiei. Iată una din mărturisirile lui Blaga: „Poezia care-mi convine, deşi e ultramodernă, o cred în mai multe privinţe mai tradiţionalistă decât obişnuitul tradiţionalism, fiindcă reînnoieşte o legătură cu fondul nostru sufletesc primitiv, nealterat nici de romantism, nici de simbolism. Îţi voi da un exemplu din artele plastice: Brâncuşi. Acest artist reia tradiţia cu mult mai veche decât aşa-zisa sculptură tradiţionalistă, înnodând firul cu fondul nostru primitiv bizantin. Pentru această artă sunt şi eu” („De vorbă cu Lucian Blaga” – „Viaţa literară”).
Avangarda românească este o mişcare artistică complexă şi eterogenă, născută dintr-un spirit de negaţie şi de frondă, care afişează o atitudine de respingere totală a formelor şi a tradiţiilor consacrate şi proclamă ostentativ şi polemic necesitatea înnoirii. Aceasta însumează o serie de curente artistice, reviste, manifeste şi texte programatice din perioada interbelică, atingând gradul cel mai înalt ca amploare şi efervescenţă în anii de criză mondială, 1928 – 1929. După război, între anii 1944 – 1947, se manifestă ultimul val avangardist (Gherasim Luca, Virgil Teodorescu, Gellu Naum).
Urmează o perioadă întunecată a proletcultismului, care respingea moştenirea noastră culturală a trecutului, iar marii scriitori erau marginalizaţi sau interzişi şi, ca urmare a înţelegerii rigide a procesului de reflectare artistică, într-un mod rudimentar, simplist şi vulgarizator, cele mai multe scrieri nu se ridică la condiţia artei. După traversarea acestei triste perioade din cultură şi literatură, scriitorii, ca o reacţie împotriva realismului socialist, revin la izvoarele modernităţii interbelice. De la o epocă la alta, apar noi tendinţe inovatoare, noi metode de creaţie, noi curente literare. Denumirile acestora păstrează termenul de modernism prin pseudoprefixare cu elemente de compunere savantă: „neo” (neomodernism), „post” (postmodernism) şi „trans” (transmodernism).
După 1954, reintră în circuitul literaturii naţionale creaţiile unor mari poeţi din perioada interbelică, Tudor Arghezi, Bacovia, apoi Lucian Blaga şi Ion Barbu. Se producea acel aşa-zis „dezgheţ” ideologic şi literar, când există o oarecare toleranţă privind libertatea scriitorilor în folosirea formelor de expresie, sub rezerva neabandonării unor teme impuse de ideologia comunistă. De aceste avantaje se bucură poeţii şaizecişti, întemeietorii neomodernismului ale cărui începuturi se petrec în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, prin apariţia revistei „Albatros” (1942), condusă de Geo Dumitrescu şi înfiinţarea Cercului Literar de la Sibiu de către Ion Negoiţescu, Ştefan Augustin Doinaş, Radu Stanca şi alţii. Poeţii neomoderni: Nichita Stănescu, lider, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Mircea Dinescu, au debutat în jurul anului 1960. Primul poet neomodernist, din anumite puncte de vedere, poate fi considerat poetul Nicolae Labiş, „buzduganul unei generaţii” (Eugen Simion), o apariţie năvalnică şi tumultoasă, în lirica românească, stimulând o întreagă generaţie de poeţi, deja amintiţi mai sus. Neomoderniştii cultivă un lirism ermetic şi vizionarist (Nichita Stănescu), ironic şi fantezist (Marin Sorescu), un lirism al elanurilor vitaliste (Nicolae Labiş) şi o poezie cu vizibile note expresioniste (Ioan Alexandru).
Lirica feminină caracterizată printr-o sensibilitate aparte, este reprezentată de Ana Blandiana. Împletitura sentimentalului cu reflecţia, poezia reflexivă, libertatea limbajului surprinzător prin metafore inedite, imagini artistice insolite, reinterpretarea miturilor, o nouă atitudine faţă de verb, de „necuvinte”, expresia ermetică, ironia, spiritul ludic, sunt câteva din trăsăturile neomodernismului. Teme cultivate: iubirea ca act de cunoaştere, timpul, moartea, condiţia poetului şi a poeziei, miturile autohtone, setea de real şi de absolut, tema cunoaşterii, universul afectiv al omului etc.
Primele reacţii antineomoderniste vin din partea unui grup de poeţi constituit în 1964, grupul oniric, alcătuit din: Leonid Dimov, Emil Brumaru, Vintilă Ivănceanu, Dumitru Ţepeneag, ulterior Virgil Mazilescu.
Apropiaţi mai puţin de literatura onirică romantică, dar în special de estetica suprarealistă, au fost interzişi de cenzura comunistă, fapt pentru care Dumitru Ţepeneag s-a refugiat la Paris. Lor li se alătura Şcoala de la Târgovişte, un grup de prozatori format din Radu Petrescu, Costache Olăreanu şi Mircea Horia Simionescu. Trăsăturile prozei lor: subiectivismul, hazardul şi jocul.
Un grup de poeţi, generaţia optzeci sau generaţia în blugi, se întemeiază în cenaclul condus de Nicolae Manolescu („Cenaclul de luni”), înfiinţat în 1977 şi desfiinţat în 1984, fiind considerat subversiv. Din acest cenaclu au făcut parte: Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Ion Stratan, Ion – Bogdan Lefter, Alexandru Muşină şi alţii. Şi-au publicat creaţiile în volume colective, antologii. Prozatorii erau grupaţi în jurul lui Ovid S. Crohmălniceanu, frecventând Cenaclul ,,Junimea” condus de acesta, prin anii şaptezeci şi optzeci. Erau tineri debutanţi: Mircea Cărtărescu, Mircea Nedelciu, Ion – Bogdan Lefter, Gheorghe Crăciun, George Cuşnărencu şi alţii. Într-un volum colectiv, publică proză scurtă. Să amintim, de asemenea, de Cenaclul Universitar condus de Mircea Martin şi de grupuri literare constituite în provincie (Braşov, Timişoara). Toate aceste grupuri literare pun bazele unui curent literar numit de Mircea Cărtărescu „Postmodernism românesc”. Amestecul de naraţie şi lirism în poezie, oralitatea expresiei, pastişa, parodia, colajul şi jocurile de limbaj sunt câteva din trăsăturile postmodernismului. Nu sunt impuse tipologii riguroase, dimpotrivă libertate în creaţie, amestec al genurilor. Comentatori avizaţi ai postmodernismului consideră că acest curent literar presupune textualism, un mod de a organiza povestirea sau romanul, cultivarea prozei autoreflexive (Eugen Simion). Mircea Cărtărescu pune accent pe latura autobiografică, realistă, orală şi prozaizantă a postmodernismului. Ion – Bogdan Lefter reliefează relaţiile dintre postmodernism şi neomodernism. Atât neomodernismul, cât şi postmodernismul coexistă cu modernismul. „Levantul” lui Mircea Cărtărescu este o operă reprezentativă a postmodernismului românesc. Theodor Codreanu, în „Transmodernismul”, referindu-se la precaritatea postmodernismului, la factorii care duc la declinul acestuia, ateismul, abandonarea sacrului, situând omul în centrul universului (antropocentrism), fără idealuri şi deosebit de virulent împotriva tradiţiei, prevede apariţia noului curent literar, transmodernismul, ca o reacţie împotriva postmodernismului. În definirea conceptului de trandmodernism, Theodor Codreanu pleacă de la afirmaţia filosofului Radu Enescu referitoare la dezontologizarea postmodernistă şi transdisciplinaritatea, adică, „ceea ce se află în acelaşi timp şi între discipline şi dincolo de orice disciplină”, susţinută de către Basarab Nicolescu. Spre deosebire de postmodernism, care, în ultima perioadă, a promovat kitschul, pornografia, transmodernismul este un curent literar tolerant, antifundamentalist, acceptând toate manifestările spirituale: religia, ştiinţa, politica, arta. După Theodor Codreanu, printre pilonii de susţinere ai transmodernismului este Creştinismul unităţii divine în trinitatea Tată, Duhul Sfânt şi Fiu. Transmodernismul „va marca un nou eon” în istoria omenirii. Alături de Theodor Codreanu, Lucian Gruia şi Basarab Nicolescu, profesorul universitar Ion Popescu – Brădiceni, Universitatea „Constantin Brâncuşi” Târgu-Jiu, este recunoscut în plan naţional pentru contribuţia Domniei sale în realizarea unei sinteze a valorilor moderne, postmoderne şi transmoderne. Prin studiile Domniei sale, s-a dovedit a fi un asiduu şi pasionat cercetător şi teoretician al transmodernismului.
Trebuie să facem precizarea că modernismul şi toate curentele postmoderniste se manifestă în varii domenii: artele vizuale, arhitectură, literatură, lingvistică, filosofie, teologie, sociologie, modă, tehnologie, comunicaţii etc.
Constantin E. Ungureanu
