Metacritica lui Nicolae Manolescu(I)

233

1. Execuţii: la pian sau pe eşafod?
Am citit, şi răscitit, şi metacitit, şi transcitit, iertată-mi fie ironia marsupială „Istoria critică…” a domnului Nicolae Manolescu în căutarea dimensiunii metacritice.[1]
Un dicţionar ne trimite explicit la două înţelesuri ale termenului de metacritic: 1. „care urmează perioadei critice a unei boli” (sic!); 2. „critică a criticii”. Prima accepţiune am împrumutat-o de la francezi (métacritique); cea de-a doua ne-a parvenit de la germani (Metakritik). Prefixul meta- înseamnă fie „dincolo de”, „după” (spaţial şi temporal) fie „modificare”, „transpoziţie”, „transfer”; dar în chimie înseamnă „polimer”, în fizică şi matematică „asemănător cu baza”; grecescul meta- se traduce prin „cu”, „după, lângă”.
Metaarta este, la rându-i, discursul artei despre artă; aici lucrurile se complică oarecum căci discursul e de fapt metadiscurs, iar metadiscursul trebuie receptat ca realizare concretă a metalimbajului care şi el este, vai, o meta-limbă.
Nu mai continuu cu aceste hermeneuteme, de uz curent, şi intru ex abrupto în problematica acestei prelegeri – precizez – aplicat şi necesar prin ambiţioasa-i opţiune de a face lumină în atât de „disperatul” caz „Manolescu”.
Dar e, realmente, un caz? Aceasta este întrebarea! Omul a încercat şi el ceva, ce s-avem cu Dânsul?! Că i-a ieşit sau nu – asta e o altă treabă (importantă la ordinea zilei?; da şi nu prea). Disperarea de-a fi ratat rămâne!
x x x
Primul înţeles pe care îl dau metacriticii lui Nicolae Manolescu provine din străvechiul „meta-” grecesc. I se întâmplă mereu criticului fenomenul de transferenţialitate. Mai mereu, comentariul se transformă în nevinovată (?) metapovestire, fermecătoare, instructivă. Psihanalitic, această violare a intimităţii vreunui poet sau prozator, dramaturg sau eseist, această temă care transcende istoricul şi criticul trădează nostalgia literarurului autentic (a se citi: propriu-zis).
„Boala” manolesciană este tocmai suita de excese transferenţiale, dar e una benefică, nu paranoică / ci metanoică; această excesivitate, transmodernă, în definitiv, îl salvează. Deşi nu s-a autoprogramat la literaturitate, a căzut în ea, s-a lăsat ispitit de ea ca de o „dulce poruncă” divino-umană.
Astfel că „istoria sa critică…”, dar şi „Temele”, conţin o galerie a „sufletelor moarte” şi reînviate de pana sa inteligentă, ironică atunci când e cazul şi perseverent meta-narativă mai tot timpul.
Intertextualitatea se meta-morfozează în interreferenţialitate, iar Nicolae Manolescu va călca pe urmele lui Paul Ricoeur din „La métaphore vive”.[2] Modelul ştiinţific se topeşte precum ceara la metodologia focului interior în discurs preponderent literar şi – de ce nu? – metaliterar. Contează prin urmare nu atât referentul cât fabula continuă, alegoria lărgită la nivelul global al textului. Corelativ, opera poetică luată ca un tot proiectează o lume şi o metalume.
Tot aşa cum sensul aparent al unui text alegoric se estompează pentru a trimite la o semnificaţie secundă, la fel referentul prim, caracteristic pentru limbajul descriptiv, uzual, este anulat în textul literar spre a face vizibil un referent secund care asemenea modelului ştiinţific are capacitatea de a redescrie realitatea.
Astfel imaginea realităţii obţinută prin acest transfer de limbaj constituie ceea ce s-ar putea numi referent atât pentru modelul ştiinţific, cât şi pentru reţeaua metaforico-metonimică a operei literare şi metaliterare, critice şi metacritice.
x x x
Am încercat să descâlcesc chestiunea celor două mâini. Nicolae Manolescu, ca şi înaintaşu-i ilustru George Călinescu, creează puncte de vedere din care să iasă structuri şi metastructuri acceptabile.[3]
Cum adică… „acceptabile”? Calificativul e pe invers, pe negativ, şi împăienjenit într-un soi de nesiguranţă epistemologică, şi aceasta din pricina tensiunii dintre istoric şi estetic (sic!) ori din cauza… orgoliului neînfrânat al istoriei, căreia failibilă (flexibilă) critica îi opune selecţia, uneori drastică, nedreaptă ori chiar totalmente în eroare dacă nu, vai, „profund” ofensatoare, căci în capul lui N.M. pe harta României literare sunt pete albe: Gorjul de pildă; şi acest aspect n-am cum naiba să i-l trec cu vederea; nu de alta, dar nu-mi stă în obicei.
În trecere, să aruncăm o privire asupra prefeţei, postfeţei şi epilogului „Istoriei critice…”. [4]
În cele trei pseudostudii (n-au aparat… critic, ce să fac?!) N.M. se pierde în nimicuri diacronice ori sincronice, în amendări ale protocronismului, luări la mişto ale literaturii „vechi” (în slavonă, greacă şi latină) şi ale celor care s-au ocupat de ea etc.
Interdisciplinaritatea reprezintă un progres, dar N.M. rămâne cu nostalgia esteticului. Uluitoare autodeterminare, incredibilă, aiuritoare. Păi, esteticul nu ţine de trista moştenire a regimului popularo-socialisto-comunist dintre anii 1945-1990?
Asemenea „cercuri vicioase” devin exasperante, caragialeşti şi tot escamontându-le ajungi să-ţi iei câmpii. Nicolae Manolescu nu şi-i ia şi rezistă dârz, pe poziţie, graţie… hermeneuticii şi, de acum înainte, îmi place de Domnia-Sa. Cam ca-n vremurile bune, când ne conversam ceasuri întregi, la aceeaşi masă politizată de Dânsul (era preşedintele P.A.C.), cu Doru Strâmbulescu, Ion Pecie, Ştefan Augustin Doinaş, Ştefan Radoff, Gheorghe Gorun ş.a.
Istoricul literar redevine cititor, iar cititorul îl poartă în sine. Opera literară e mai degrabă o partitură care îţi oferă posibilitatea mai multor execuţii (la pian? sau pe eşafod?). Prin urmare, problema e delicată rău: trebuie să cunoşti toate tipurile de execuţii din diferite epoci.
Cantonat în H.R. Jauss, didactic peste poate, Nicolae Manolescu se leapădă repede de acesta şi reflectează pe bună-dreptate: opera nouă se opune celei de consum prin distanţa faţă de orizontul de aşteptare, dar nu e deloc sigur că, în acest caz, măsurăm cu adevărat o valoare şi nu doar un succes momentan.
Nu cumva există, în fiecare epocă, mai multe orizonturi de aşteptare? Sigur că există şi în acest caz monumentalitatea şi grandoarea operei lui M. Cărtărescu se relativizează, ca orice lucru în postmodernism. Ba şi a lui M. Eminescu, şi a lui Nichita Stănescu, şi a…
Stop umorilor scandalizatoare!

2. Relaţia criticii cu literatura
Dimensiunea metacritică urmează celei critice. Atunci ce este critica? Serge Doubrovsky mă lămureşte că „o critică demnă de numele ei începe prin a fi o autocritică”. Pe plan epistemologic, critica determină un tip particular de praxis şi nu de cunoaştere, fiind existenţială. Iar singurul temei posibil al permanenţei artei „este transistoricitatea structurilor existenţiale”. „Pe scurt, tot ce putem cere şi trebuie să cerem unei critici adevărate este să fie o semantică filosofică”. Destinul conjugat al criticii şi filosofiei nu poate fi escamotat. Critica literară şi filosofia fac parte, implicit sau explicit, din ideologia produsă de fiecare epocă; a nu avea ideologie este şi asta o formă de ideologie: pozitivismul. O reflecţie aprofundată asupra literaturii este sau de ordin filozofic, sau nu are nici o valoare.[5]
Dar metacriticul începe să se afirme de când eul natural a cedat locul eului cultural, dar s-a şi metamorfozat în eu metacultural. Angajându-se în scrierea… scriitorului, criticul comite inerent o metascriere. Aşadar, o critică autentică este o ramură particulară a literaturii, care are literatura drept subiect. În mod foarte exact, criticul este un (meta)scriitor. Scrierea sa secundă nu poate fi denunţată ca gen literar minor ori ca literatură parazită. Dimpotrivă relaţia criticii cu literatura nu este din exterior (în numele canoanelor estetice, de pildă), ci una internă. „Dacă există alteritate, aceasta este de tipul alter-ego-ului: angajării totale a scriitorului în încercarea lui de a se mântui prin limbaj îi corespunde angajarea totală a criticului într-o încercare similară… Ca orice scriitor, criticul trebuie să-şi creeze mai întâi propriul său limbaj, într-un raport de înţelegere direct şi intim cu opera-mamă, dar guvernat de legi interne”.[6] La ora actuală, critica trebuie să integreze în discursul său vocabulele reflecţiei (adică pe acelea ale filozofiei contemporane şi ale diverselor ştiinţe umane).
Prin urmare, îmi continuu pledoaria pro domo, limbajul critic nu poate fi nici unul obişnuit, nici literar propriu-zis, nici filozofic şi nici pur ştiinţific; ireductibil din principiu la toate aceste diverse limbaje, el trebuie totuşi să inventeze o sinteză a lor. Din această cauză – conchide acelaşi Serge Doubrovsky – limbajul critic este un limbaj bastard, baroc, straniu, arătându-şi, în transutilitate, propria frumuseţe.
Nicolae Manolescu aspiră şi dânsul, la o gândire dialectică. Ambiţionează ca analiza imanentă a sensului să ajungă deci la un sens imanent al analizei. Visează (e un reveur incurabil) ca opera sa critică şi metacritică să fie pentru cititor o formă de înţelegere de sine, după cum opera literară era o imagine a propriei sale condiţii. Prin comentariul pe care criticul îl face operei au(c)toriale, cititorul ar trebui să descopere o înţelegere a omului înţeleasă de o altă înţelegere, care se va prezenta pentru el ca inteligibilitate pe care epoca lui o dă trecutului şi prezentului omului.
Triunghiul desenat de S.D. este de tip transmodern: opera autorului este o înţelegere a omului; comentariul criticului adresat cititorului este o înţelegere a omului înţeleasă de o altă înţelegere (este deci o metaînţelegere); inteligibilitatea epocii este o transînţelegere pentru că – să ne amintim – trans-istoricitatea structurilor existenţiale permite, deseori, ca opera să spună exact contrariul a ceea ce credea că ne spune autorul ei. Omul este element comun al triadei: omul creator, omul criticautor, omul cititor; criticul e terţul inclus între scriitor şi cititor.
Basarab Nicolescu ia drept prototip pe Eugen Simion, elogiindu-i „apostolatul” în fruntea Academiei Române şi activitatea sa de editor al manuscriselor lui Mihai Eminescu[7].
Pe invers, Nicolae Manolescu e în dezacord vădit: „Academia Română a întreprins editarea caietelor asupra cărora atrăgea atenţia C. Noica. Literar, niciun rând din acestea nu prezintă vreun interes.”[8]
Pe drumul terţului inclus se situează şi Jean-François Malherbe, un adept al transcendenţei[9], dar şi Pompiliu Crăciunescu, cu al său nou concept ce oferă o cale regală de înţelegere a lui Eminescu: transcosmologic şi o altă cale de valorificare a operei lui Vintilă Horia: trans-literatura (viziunea transgresivă asupra lumii[10])
Va urma
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here