S-au împlinit 60 de ani de la „celebra” Plenară din 3 – 5 martie 1949, unde s-a pus problema colectivizării agriculturii. În fond, observa istoricul francez Pierre Chaunu, toate marile crize sunt maladii ale memoriei. Oamenii uită ceea ce ar trebui să aibă mereu înainte, ca un moment, din experienţa trecutului. Uită, prefac, deformează, distrug.
„Cui dolet, meminit”; cine a îndurat îşi aminteşte, s-a spus demult, lucru pe care înţelepciunea colectivă ştie să-l repete mereu.
„Memoria capta” – memoria interzisă. Ce ne va spune ea despre imensa tragedie naţională de după război? Nici unui alt prieten nu i se potrivesc mai exact cuvintele lui Jean-Francois Revel; „Cea dintâi dintre toate forţele care conduc lumea este MINCIUNA!” (La connaissance inutile; 1988). Minciuna a domnit la noi, la români îndelung, a deformat spiritele şi a impus o schizofrenie colectivă ale cărei consecinţe abia se pot închipui. Iată ce-şi aminteşte un inginer electronist, pe nume Catrina Doru, prin anul 2004, despre propaganda comunistă şi modul de a se înfăptui colectivizarea, pe Valea Gilortului – în comuna Albeni:
„Aşa se face că mai marii ţării, cunoscând psihologia colectivă şi crizele economice create de capitalism, au gândit o alternativă nouă sub o lozincă veche, masonică:
«libertate, egalitate, fraternitate»!”
Această nouă alternativă au numit-o „socialism” şi odată însămânţată a rodit, nu în ţările dezvoltate economic, ci firesc, în ţările cu oameni mulţi, necăjiţi şi dezorientaţi din cauza răspunsurilor pe care nu le primeau.
La implementarea noului regim şi-au recrutat oameni din rândul săracilor, tinerilor, iar cei înstăriţi au fost înlăturaţi.
Peste tot în ţară, dar şi pe Valea Gilortului, activiştii de partid din rândul tinerilor dornici de afirmare erau îndoctrinaţi cu convingerea că sunt deschizători de drum ai celei mai avansate societăţi umane, că ei erau calea înlăturării suferinţelor poporului. Numai că ei le-au înlocuit pe unele cu altele, de altfel. Şi în comuna Albeni au fost trimişi activişti de la Raionul Gilort, Regiunea Oltenia. Din zona Bărbăteşti a venit tovarăşul Călugăriţa. El şi familia sa au fost găzduiţi într-o cameră din casa maioresei Popescu.
Tatăl meu, Catrina Ion, era în acea perioadă secretarul Sfatului Popular Albeni. Era în preajma vârstei de 30 de ani şi era devotat partidului. Noi locuiam la două case distanţă de casa maioresei şi tata mă lua mereu la tovarăşul Călugăriţa, în camera în care locuia şi unde mai veneau şi alţi activişti la discuţii, ca: Pospai Titu, Greere Constantin, Ciorei Alexandru – sunt nume pe care mi le amintesc. Stăteam de vorbă ore în şir. Aceşti oameni au avut „ingrata” „misiune istorică” de a impune indicaţiile de colectivizare a agriculturii venite de „sus” şi, credeţi-mă, ei au fost convinşi până la cel din urmă ceas că ceea ce au făcut a fost făcut spre un bine pe care şi l-au dorit sincer.
Acest moment istoric a avut ca urmare tragedia ruperii legăturilor de unitate ale familiilor, între ele şi interiorul lor.
Tatăl meu a fost printre primii care au cedat din gospodărie pământul, uneltele, utilajele și animalele. Socrul lui, bunicul meu, care luptase pe front, nu înţelegea ce se întâmplă, în loc să fie răsplătit pentru jertfa de pe front, i se luau bunurile agonisite, care-i asigurau traiul familiei. S-a îmbolnăvit şi, la scurt timp, a murit, fără să înţeleagă această ,,rostogoliire” a istoriei. Datorăm acelei perioade „conceptul” de profit de muncă, furtul în timpul lucrului. Nici o slujbă nu e bună dacă nu duci acasă ceva şi dacă nu profiţi personal în afara contractului plătit. Munca s-a degradat, treptat, mai ales după încheierea colectivizării (martie – aprilie 1962)!
Visele ţăranului au fost denaturate. După ce au crezut că egalitatea chiar este posibilă și au văzut ceea ce s-a obținut de fapt a fost foarte ușor să destrame ceea ce cnstruiseră, pentru că de pe fapt – în mod intenţionat în construcţia lor, fusese eliminat chiar CONSTRUCTORUL – nu-l mai aveau pe Dumnezeu cu Ei! Ca încheiere, doresc să menţionez cuvintele unui judecător în cazul procesului de la Nurnberg: „Nu sunt numai conducătorii de vină, ci TOŢI cei care au aplaudat!”
Acestea sunt „amintiriie” sau rememorarea unui fost inginer electronist la uzina, „Electronica” din Bucureşti, devenit după 1990 şomer! De fapt, în ultimul timp, mai ales după anul 2005, am reuşit să strâng câteva amintiri sau rememorări ale unor persoane din diferite categorii sociale, despre ceea ce s-a întâmplat pe Valea Gilortului, între anii 1949 – 1962.
a) „Drum prin memorie” – pensionar – 80 ani, fost preşedinte de G.A.C. și C.A.P Albeni – Fierăscu Dumitru;
b) „Cooperativizarea în comuna Albeni” – învăţător pensionar – Bularda Gheorghe – 80 ani;
c) ,,Memorie şi colectivizare” – învăţătoare pensionară Popescu (Drăgoescu) Elena – 85 ani;
d) „Colectivizarea agriculturii în satul Bobu” – asistent medical Banţa Victoraş – 68 ani;
f) ,,Amintiri din perioada colectivizarii” – profesor pensionar – 90 ani – Cinteză Emanoil, fost director al Liceului Teoretic Târgu-Cărbuneşti etc.
Sunt amintiri, frânturi de vise ale unor oameni peste care a trecut istoria, pe care i-a „lovit” ISTORIA… Toate aceste memorii şi amintiri ne sunt foarte necesare nouă, profesorilor de istorie, în rescrierea istoriei, în surprinderea adevărului istoric. Poate că-i dăm astfel crezare lui Foustel de Coulange, care spunea: „Istoria este ştiinţa cea mai grea!”, iar Nicolae Iorga spunea: „Istoria este ştiinţa cea mai umană!”
Prof. Voicu T. Teodor, Şcoala Generală nr.1 Albeni – Gorj
