Marița și Ale Frumoase

229

Peste povestea Mariței, prima muiere a dascălului Aurel D.D s-a așternut uitarea. Femeie plină de viață, făcută bine, păstra cu sfințenie rostul familiei, având vecini buni: iarba, vântul și îngerul păzitor care-i mângâia supărările și se ruga pentru ea.
De cum venea luna lui Aprilie, dormea afară în sala casei. Îi plăcea să audă toate glasurile și sunetele ce bântuie noaptea. Nu-i era frică de nimic…nu știa ce-i ăla urâtu’. De câteva nopți o neliniștea o cucuvea ce cânta pe-o casă veche de pe ulița Cionăilor.
– Ce-o mai prevesti și asta?! Se întrebă Marița.
Se apropia de miezul nopții. Nimic nu se mișca. Doar cățelul pământului se auzea lătrând răgușit undeva departe. Marița deloc nu putea să doarmă…nu pusese geană pe geană. Se zvârcolea când pe-o parte, când pe alta.
– Ia să plec eu pe deal după Sânziene!
Fără să fie auzită de Aurel, scoase din grajd pe Steluțu, calul ei ascultător.
Când să-i pună căpăstrul, țipătul urât al cucuvelei o sperie rău de tot. Steluțu făcu un pas înapoi, sforăind și dând din picior.
– Dar ce ai și tu?
Îi puse șaua și o porniră pe deal în sus. Parcă simțea că cineva o cheamă să-i spună ceva…să reia niște vorbe din alte timpuri. Urcă dealul și coborî în partea cealaltă, până aproape de Pădurea Zlaștiului. Era crepetul nopții. Noaptea Sânzienelor. Descălecă și lăsă calul să pască în voie. Nu apucă să se dezbrace, să se tăvălească în pielea goală prin florile de Sânziene, că auzi ceva… De undeva veneau glasuri și cântece amețitoare.
– Doamne, ce-o fi?!
Era lună și se vedea ca ziua. Se uită în toate părțile și ascultă mai bine. Rămase înlemnită. Fiori reci îi trecură pe spinare.
– Doamne, îs Ale Frumoase!
Începu să-și facă cruce, tremurând. În poienița de lângă pârâiașul ce clipocea încet, mai multe fete se roteau în cerc, plutind la câțiva metri de pământ, despletite cu flori în păr, îmbrăcate în alb ca miresele, chicoteau și strigau:
“Dacă n-ar fi Avrămeasă,
Mușețel și Împărăteasă,
Odolean și Leuștean,
Usturoi și Samulastră,
Toată lumea ar fi a noastră.”
Cântecul lor se ridica la cer, parcă purtat de vânt, apoi cobora pe neașteptate. Cu inima bătând să-i sară din piept, Marița își ținu cumpătul ca nu cumva s-o audă și s-o vadă. Auzise de Ale Frumoase, că ies în calea omului singuratic la răspântii de drumuri și în locuri îndepărtate.
Chiotul unui ciuhurez și nechezatul calului spintecară noaptea și sparseră jocul Ielelor. O privire rătăcită a trăsnit din ochii uneia. Marița căzu fulgerată. Dimineața, Aurel a căutat-o tot dealul. A găsit-o dincolo de deal, zăcând în neștire, cu fața în jos, în fânul plin de flori. A întors-o cu fața în sus. Frumusețea ei pălise. Mâinile și fața dascălului se umplură de pete albe și roșii. Atinsese vraja Ălor Frumoase.
– Ce-ai pățit Marițo? Ai căzut de pe cal? Măriță…Măriță!
Cu ochii speriați, tremurând de frică, Marița a început să bulguie ceva de neînțeles. Dascălul își dădu seama că e cu totul altceva! O umbră de tristețe i se așternu pe față. O luă în brațe, o urcă pe cal și o aduse acasă. Spre seară a dat semne să-și mai revină. A început să rupă puțin din vorbe. O ținea într-una:
– Ale, Ale…Fru…moase…jucau…mă doa…re capu…rău…uite vin…să..mă ia!
Muierele veneau mereu pe la ea. Ieșeau închinându-se și vorbind între ele:
– A plesnit-o Ale Frumoase! Nu mai e bună!…
– A ajuns în locuri bântuite de duhuri! Au stricat-o la minte!
– Nu văzuși ce uitătură are? Au pocit-o!
Aurel stătea numai lângă ea. Uitase de toate: de adăpat calul și boii, de dat vițelul la vacă să sugă, de păsări…
Îi părea rău de Marița și se căia în sufletul lui că-i mai dăduse câte-o palmă când nu-l asculta.
– Doamne, Dumnezeu e Mare!
După câteva zile, Marița și-a revenit. A povestit lu’ Aurel tot ce văzuse. Muierilor nu le-a spus. Când aduceau vorba și o întrebau, Marița se schimba la față, lua o altă uitătură și o apuca un tremurat. După câțiva ani, un blestem șoptit s-a abătut pe capul dascălului. Marița în floarea vârstei se prăpădea. După mult, mult timp și-a luat o altă muiere…dar nu era ca Marița.
Dascălul Aurel a purtat până la sfârșitul vieții în suflet pe Marița lui, pe față și pe mâini petele roșii și albe, semne lăsate de Ale Frumoase, și porecla dată de lume: Dascălul “Breazu” și “Pricu”.
Povestea Mariței și Ălor Frumoase s-a dus ca un abur de ceață, iar freamătul și viața de atunci au dispărut ca și când n-ar fi fost.
Grigore Haidău

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here