Marin Arcuş despre un îndelungat „Popas muzical” – GEORGE ENESCU – Omul & Muzicianul – o superbă întruchipare a geniului muzical românesc (I)

669

Motto: „Dintre miile de studenţi la a căror formare spirituală am participat, Marin Arcuş rămâne pentru mine cel mai curajos descoperitor de tărâmuri noi în cercetarea şi popularizarea fenomenului muzical, ca singurul fost student cu care am putut cultiva un dialog prietenesc de decenii”. – George Bălan

După atâtea „Popasuri muzicale” prin istoria muzicii universale introduse în cartea sa cu acest titlu, apărută recent de sub tipar la Editura Contrafort, Craiova, 2024, întârziind mai mult asupra prezentării, pe curente artistice, a unor titani ai artei sunetelor, combinate într-o manieră specifică, aşa cum au fost: Johann Sebastian Bach, Wolfgang Amadeus Mozart, Ludwig van Beethoven, Richard Wagner, Hector Berlioz, Franz Lizst şi alţii. În partea a doua a lucrării, în peste 80 de pagini, Marin Arcuş îşi propune şi realizează o şedere de durată asupra unor aspecte esenţiale din viaţa omului, muzicianului George Enescu şi asupra memorialisticii enesciene, continuând cu alte teme şi sfârşind cu un „In perpetuam memoriam George Bălan”.
Bazat pe criteriul verosimilităţii, Marin Arcuş semnalează mai întâi ca sursă lucrarea lui Alex Cosmovici, văr după mamă cu George Enescu, cu titlul „George Enescu în lumea muzicii şi în familie”, Editura Muzicală, Bucureşti, 1990, în care evocă figura marelui nostru muzician „dintr-un cadru mai lăuntric, familial”, folosind “pe lângă amintirile personale, spusele părinţilor, ale fraţilor mei şi ale altor rude ale lui George Enescu şi numeroasele relatări directe ale acestuia”. Cei din casa familiei Cosmovici erau atraşi de muzică având tot felul de instrumente muzicale.
Deşi trecut de adolescenţă, „Bădia Jorj-aşa era alintat-era înalt, mare, voinic, cu nişte ochi adânciţi, pătrunzători, dar de o voioşie şi veselie nemaipomenite, îi plăcea să se joace cu noi, copiii, cu mine şi cu fratele meu mai mic ce-i purta numele…”. Autorul insistă asupra unor repere biografice. În timp ce învăţa să citească, să scrie şi să socotească a învăţat să cânte la vioară după tatăl său, Costache Enescu, învăţător, iar la pian, după mătuşa sa, Tincuţa, care l-a învăţat să şi deseneze. Dus la profesorul Eduard Caudella, a cântat cântece compuse de el şi, la îndemnul acestuia, a învăţat să citească note muzicale, fiind ajutat de un inginer. La recomandarea profesorului Caudella şi a mătuşii Aranovici, o rudă a lor, austriacă, absolventă a Conservatorului din Viena, la doar 7 ani copilul Enescu a urmat Conservatorul din capitala Austriei unde este pregăit ca violonist, pianist, compozitor, dirijor. Datorită talentului său precoce şi a muncii sale, termină în doi ani cei trei obligatorii ai cursurilor pregătitoare de vioară. După încă trei ani de studii, în 1893, Enescu absolvă cursurile primind calificativul „Excelent”. Unul dintre profesorii săi de vioară îl sfătuieşte pe Costache Enescu să-l ducă la Paris, „oraşul luminilor”, să continue studiile. Parisul era centrul muzicii Europei. Enescu avea 13 ani şi aici îşi desăvârşeşte măiestria artistuică.
De la un an la altul creştea faima lui George Enescu în ţară şi în marile capitale ale lumii pe care a cutreierat-o în lung şi în lat. Nu trebuie să pierdem din vedere strălucitul succes obţinut în Rusia, 1909, la Moscova şi la Petersburg. Cu acurateţea-i obişnuită, autorul are în atenţie în primul rând perioada ieşeană a activităţii celebrului muzician din deceniul al doilea al secolului trecut, subliniind anumite episoade ce reies din relatările unui apropiat al familiei, Alex Cosmovici.
Aflat la Iaşi în Primul Război Mondial, locul de refugiu al Guvernului României, venind în sprijinul Crucii Roşii, George Enescu ia legătura cu autorităţile militare, înfiinţează o orchestră cu tinerii talentaţi, studenţi ai lui Caudella, între care şi avocatul Romeo Drăghici şi concertează în folosul Crucii Roşii române şi franceze. Enescu veghea şi cânta la paturile răniţilor sfârtecaţi de obuzele nemţilor. Cânta cu vioara sa magică, fermecătoare, ca să aline durerile şi suferinţele acestora. Trecând din salon în salon, maestrul s-a oprit la patul unui rănit. Rănitul era Mihail Jora, internat la spitalul Sf. Spiridon din Iaşi. Acolo i-a cântat rănitului „Grâu sub soare” din Suita cu care Mihail Jora obţinuse premiul „Enescu”. Profesorul doctor Juvara, în loc să-i amputeze piciorul, l-a îngrijit aşa de bine că a reuşit să scape. Mihail Jora spunea mai târziu: „Zguduirea mea a fost atât de mare că toată cangrena mea s-a vindecat. şi am scăpat de cangrenă datorită lui Enescu.” De atunci s-a legat o prietenie pentru veşnicie. Romeo Drăghici spune că l-a văzut cântând în tranşee, fapt pentru care l-a numit „muzicianul soldat”. Acelaşi Romeo Drăghici a aflat de la o doctoriţă, pe atunci studentă la medicină, lucrând într-un spital de holerici şi exantematici, că George Enescu a venit acolo să cânte răniţilor fără nicio ezitare.
Când situaţia pe front s-a agravat, s-a pus la dipoziţia ambasadorului francez un tren ca să plece în Franţa. Fără să ştie, lui Enescu i s-a rezervat un loc în acel tren. Aflând, Enescu a exclamat: „ Dar cum e posibil aşa ceva? Cum să plec acum, în jalea în care este ţara? Muzica îmblânzeşte sufletele şi rămân aici”. George Enescu era comparat cu cântăreţul trac Orfeu ce îmbânzea şi fiarele cu muzica sa.
Orchestra lui George Enescu susţinea concerte din repertoriul clasic şi romantic al muzicinilor la care familia vărului Alex Cosmovici era abonată, spre bucuria Maestrului. Plecarea din Iaşi a lui George Enescu a fost marcată din partea primăriei cu un banchet, cu discursuri şi titlul onorific de ,,Cetăţean de onoare” al oraşului Iaşi. Conservatorul din Iaşi l-a declarat „Profesor onorific”, ceea ce a stârnit o mare bucurie pentru ieşeni şi mai ales pentru familia Cosmovici.
Aflat pe meleaguri străine, mai înâi la Paris, una din satisfacţiile sale era să ajute şi să îndrume tineri talentaşi veniţi la Paris să studieze muzica, unul dintre aceştia fiind şi vărul său, George Cosmovici. „În muzică – afirma Enescu – învăţatul nu se termină niciodată”. În primul turneu în Statele Unite ale Americii, în momentul când vaporul se apropia de Statuia Libertăţii, pe cheiurile Americii se cântau Rapsodiile Române. Emoţii. Succes deplin, o mare sărbătoare. În legătură cu peregrinările sale prin lume pentru a concerta, Enescu afirma: „Ce vreţi, asta mi-e soarta. Muzica e mişcare continuă. Sunt muzician, mă mişc!”
Alex Cosmovici, în lucrarea sa, reţine şi episodul George Enescu-Maria Cantacuzino pe care a cunoscut-o la Sinaia, alintată Isis. În deceniul al patrulea din secolul trecut, în viaţa lui George Enescu se produc evenimente care aduc glorie, satisfacţii, dar şi nelinişte, suferinţe. În 1931, an jubiliar, are loc aniversarea a 50 de ani de la naşterea marelui muzician, sărbătorită mai întâi la Tescani, în familie, apoi la Iaşi într-o festivitate organizată de Academia de Muzică şi Artă Dramatică al cărei director era Mircea Bârsan. Cu acest prilej, a avut loc dezvelirea bustului lui George Enescu lucrat de sculptorul Richard Hette. La inaugurare a participat şi scriitorul Al.O. Teodoreanu care a ţinut o cuvântare emoţionantă, din care reţinem: „Slăvit vlăstar al eternităţii, ai apărut în istoria poporului nostru prin surprindere ca un havuz de apă vie într-o pustietate aspră ca şi celălalt, Mihai Eminescu. Eminescu a făcut limba română să cânte, Enescu a făcut cântecul să vorbească”. Ţara şi lumea l-au sărbătorit cum i se cuvine unui geniu. Pentru cel care conştiinţa era ,,marea mea pavăză”, neexistând graniţe între viaţă şi muzică, viaţa însemnând numai muncă, după deviza: ,,Odihneşte-te de muncă prin muncă”
Un alt moment festiv ce ţine de glorie a fost alegerea ca membru titular al Academiei Române, (27 martie 1932), la propunerea matematicianului Gheorghe Ţiţeica. De menţionat, că Enescu era deja membru onorific din anul 1916, în sesiunea condusă de Barbu Ştefănescu-Delavrancea. Trebuie să amintim că George Enescu a suferit foarte mult când a aflat că George Coşbuc, strălucitul poet pe care l-a dat Ardealul, creatorul unui sistem prozodic unic, principalul izvor de plăcere artistică, şi Barbu Ştefănescu-Delavrancea, strălucit orator al României contemporane, au trecut la odihna cea mare, în lumea de dincolo, la date apropiate, primul, la 09.05.1918, iar secundul, la 29.04.1918. Timpul n-a mai avut răbdare ca aceste spirite româneşti să trăiască afectiv evenimentul crucial de la 1 Decembrie 1918.
Ocupat mereu cu concerte în ţară şi în lume, mai ales în Franţa, unde lucra la orchestrarea operei „Oedip”, nu putea să participe la şedinţele Academiei Române. În luna mai 1933 a ţinut tradiţionalul discurs de recepţie la Academie, din care reţinem: „Astăzi, pentru întâia dată, Academia Română, sanctuar al cuvântului, îşi deschide porţile spre a primi muzica sub cupola ei. Este o zi de o însemnătate deosebită. Este ziua de dulce bucurie când în templul cugetării şi al înţelepciunii păşeşte Eutherpe, muza mândră şi binefăcătoare”.
Autorul menţionează şi suferinţele prin care trece Enescu în această perioadă cauzată de cancanul care circula în Bucureşti, precum că profesorul Nae Ionescu ceruse în căsătorie pe văduva Maria Cantacuzino, considerând-o liberă după moartea soţului şi că aceasta renunţa la Enescu. Neliniştea produsă de această bârfă este amplificată de şocul nervos al soţiei , Maruca, pe care au consultat-o cei mai buni medici neurologi din România, Gheorghe Marinescu şi Baltazar, apoi cel mai bun neurolog francez, care a confirmat diagnosticul medicilor români. Este dusă la o clinică de specialitate de la Viena; în acest caz, Enescu era nevoit să facă naveta Paris-Viena.
Aflată în convalescenţă, spre vindecare, la începutul anului 1935 a plecat la Paris în vederea reluării pregătirilor pentru punerea pe scenă a operei „Oedip”. Premiera a fost fixată pe 13 martie 1936. Opera „Oedip”, marea creaţie a lui George Enescu reprezentată pe scena Operei Mari din Paris şi înscrisă în repertoriul permanent al acestei scene lirice a însemnat un mare triumf nu numai pentru muzica românească, dar şi pentru muzica universală. După această victorie strălucită, Enescu a continuat ciclul de concerte în străinătate. Reîntors în ţară, va executa obişnuita serie de recitaluri. În toamna anului 1937 a călătorit prin toate judeţele ţării, poposind în Bucureşti unde s-au întocmit formele de căsătorie oficială a lui George Enescu cu Maria Cantacuzino, la domiciliul ei, cu participarea pianistei Cella Delavrancea.
În afara mamei naturale, Enescu a mai avut încă două vicemame. Prima a fost Elena Bibescu despre care îşi aduce aminte cu tristeţe: „ Eu îmi făcusem în casa vicemamei mele la Paris o a doua familie, luam toate mesele împreună, dădeam audiţii”. A doua vicemamă a fost regina Elisabeta, Carmen Sylva, care, după succesul de la Paris cu „Poema Română”, i-a deschis porţile palatului regal unde s-a rezervat camera lui. S-a ocupat mult de mine” afirmă George Enescu. “Îşi făcea o mândrie din a spune: „Mărturiseşte, George, nu sunt eu a doua vicemamă a ta? În altă dată: «Mărturiseşte, Sfinx, că eu sunt vicemamă a ta! Spunea că are o privire de sfinx. Peleş! Rostirea lui îmi umezeşte ochii. Revăd odaia mea de acolo, sala de muzică şi Doamna acelor locuri, neuitata regină, Carmen Sylva. Prima ei carte «În luncă» are ca dedicaţie: «Dragului meu copil de suflet”
Şi în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, Enescu a rămas în ţara lui. Când ţara avea nevoie de el, era aici la greu, gata să dea ajutor celor năpăstuiţi. Când bombardamentul lovea casele din jur, din Bucureşti, a luat hotărârea să meargă la Tescani între cei dragi, invitând şi familia matematicianului botoşănean Octav Onicescu.
În 1946 a fost o secetă cumplită, n-a plouat din primăvară până în toamnă. În drum spre Liveni, însoţit de Romeo Drăghici, era negru de supărare când a văzut urmările secetei. Sătenii, aflând de sosirea lui George Enescu, bătrâni, tineri, copii, văduve s-au adunat să-l aştepte. Toţi au îngenuncheat. Profund marcat, deloc confortabil, le-a zis: „Oameni buni, am venit să vă văd şi să văd năpasta care s-a abătut asupra caselor voastre şi asupra recoltelor voastre. Ca totdeauna v-am ajutat, am să vă ajut şi de această dată”. N-a trecut mult şi tot ceea ce a câştigat de pe urma celor trei concerte susţinute în America, a trimis în ţară pentru ajutorarea sătenilor din Liveni, sortiţi foametei. George Enescu pleacă din România oficial în America şi Canada, neoficial, pentru totdeauna, se stabileşte la Paris. „Parisul este mediul artistic necesar mie”, declara Enescu.
După un laconic comentariu asupra cărţii Despinei Petecel Theodoru, doctor în muzicologie, cu titlul „George Enescu-Reverie şi mit”, Editura Muzicală, Bucureşti, 2014, Marin Arcuş îl are în atenţie pe Enescu pluridotat: „Omul, Creatorul, Interpretul, Pedagogul”. Artist complex, aşa cum însuşi declara: “În lumea muzicii eu sunt cinci într-unul: compozitor, dirijor, violonist, pianist şi profesor”. Deşi în perioada creaţiilor sale şi-au făcut apariţia mai multe curente artistice, George Enescu, asemenea contemporanului său, Constantin Brâncuşi, nu poate fi încadrat într-un anume curent artistic, fără a ignora influenţele acestora.
Cât de mare muzician era, dar şi ce om era!
Toţi cei care l-au cunoscut şi au fost în apropierea sa au vorbit sau au scris despre frumuseţea sa fizică, dar şi despre conduita sa în conformitate cu principiile morale. Patriotismul, onestitatea, generozitatea, lupta pentru dreptate şi adevăr, simplitatea ca principiu de viaţă, modestia, bunătatea, toate exemplare, erau stăpânele sale. Era sfătos ca un răzeş moldovean, avea un cult al muncii şi nu de puţine ori rostea: „Să te odihneşti de muncă prin muncă!”. A fost un compozitor de talie, ,,Cel mai mult preţuiesc darul de a compune-susţinea cu tărie Enescu-şi niciun muritor nu poate poseda o fericire mai mare”. „Mă simt compozitor până în măduva oaselor. M-am străruit totdeauna să iubesc muzica şi s-o creez”. Într-un interviu, Enescu declara: „Să cânt la vioară e meseria mea, în timp ce să compun imi e vocaţia”. Charles Camille Saint-Saëns, compozitor, pianist, organist şi critic muzical francez, relata despre Enescu: „Compune cu uşurinşa cu care mărul produce flori”. „Eu compun mergând”, spunea într-un interviu.
Afirmaţia lui Marin Arcuş că Enescu a fost muzicianul muzicienilor este amplificată de aserţiunea lui Eugęne Isaye, violonist, compozitor şi dirijor belgian: „Enescu este un artist unic, nu ştiu pe cine trebuie să admir întâi: violonistul, compozitorul sau pianistul. Este acelaşi în întreaga sa prodigioasă activitate muzicală”. Autorul dă şi alte exemple de muzicieni care s-au referit la diversitatea dotaţiei lui Enescu. Va urma
Constantin E. Ungureanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here